ACT. Termenul provine (potrivit "Dictionarului de termeni literari", Editura Academiei, 1976), din fr. acte, lat. actus, "actiune", "miscare".

Numeste principala impartire a unei piese de teatru, determinata in special de situarea actiunii intr-o unitate de timp si spatiu (decor), pastrata din dramaturgia clasica. Dupa un act se lasa cortina si spectacolul se intrerupe un timp, necesar de regula schimbarii decorurilor, dar si crearii unei situatii de asteptare din partea spectatorilor. Corneille, in "Discurs asupra celor trei unitati" ("Discours des trois unites") considera ca "este necesar ca fiecare act sa ne lase in asteptarea unui lucru oarecare".

Un act se imparte in scene sau, uneori, in tablouri. Uneori termenul de tablou il substituie pe cel de act.
SCENA (fr, scene, it. scena, lat. scaena, gr. skene, "adapost", "refugiu") este unitatea dramatica determinata de modificarea numarului de personaje aflate in actiune, de intrarea sau de iesirea personajelor din scena. Diviziunea in acte a unei piese de teatru nu exista la greci, in timp ce romanii defineau prin act chiar drama. in "Arta poetica", Horatiu imparte piesa in cinci acte. Aceasta impartire nu este insa acceptata de Moliere, care scrie comediile de caractere si de mora vuri in cinci acte, piesele fanteziste si bufoneriile in trei acte, iar farsele intr-un singur act. Ibsen impune o alta regula, a piesei in trei acte. Autorii moderni nu mai au o impartire stricta a pieselor in acte, ei avand tendinta de a reduce pauzele (antractele).

DIDASCALIA. Termen ce provine din gr. didaskalia, "invatatura".

Reprezinta instructiunile adresate actorilor de autorii dramatici, cuprinzand initial numele autorului, al actorilor, al organizatorilor spectacolului, iar in perioada moderna numele personajelor, timpul, spatiul, indicatiile scenice, situate inaintea replicilor propriu-zise. Didascaliile contin indicatii de rostire si de tonalitate verbala, mediul in care se misca personajul, prezentarea muzicii si a sunetelor care se aud din fundal. Functiile didascaliei sunt multiple: precizeaza cine vorbeste si cui i se adreseaza replica; mentioneaza contextul si mediul in care se desfasoara dialogurile; descrie situatii de comunicare verbala, nonverbala si paraverbala specifice textului dramatic. in teatrul modern, prin extensie, didascalia devine uneori mijloc de caracterizare a personajelor sau suplineste rolul narativ al textului propriu-zis, dandu-i sensuri mai profunde:
"MARGARETA: Tot mai deosebesti culorile. Amintiri colorate. Nu e o natura auditiva. Imaginatia lui e pur vizuala... e un pictor... prea credincios monocromiei [...] Uite, vezi, ti-a pierit graiul, inima ta n-are nevoie sa mai bata, nu ai de ce sa mai respiri. Era un zbucium zadarnic, nu e asa? Poti sa te asezi?
Regina Margareta dispare brusc prin dreapta. Regele sta pe tron. In timpul ultimei scene, au disparut pe rand usile, ferestrele, peretii salii tronului. Schimbarea aceasta de decor e foarte importanta.
Acum nu mai e nimic pe scena, decat regele pe tronul sau, intr-o lumina cenusie. Apoi, regele si tronul sau dispar de asemenea. In sfarsit, nu mai e decat lumina cenusie.
Disparitia ferestrelor, usilor, peretilor, regelui si tronului trebuie facuta cu incetul, treptat, foarte vizibil. Regele sta pe tron, trebuie sa mai fie vazut catva timp inainte de-a se scufunda intr-un fel de negura."

(Eugen Ionescu, "Regele moare")

REPLICA. Provine din fr. replique, lat. replicatio, "a indoi", "a intoarce replica".

Termenul este consacrat de genul oratoric, ca modalitate de riposta la un argument sau la interventia anterioara a interlocutorului. Genul dramatic foloseste replica drept o modalitate prin care un personaj da un raspuns interlocutorului sau. Trebuie facuta o deosebire intre replica si simpla interventie dintr-un dialog. Conflictul dramatic se evidentiaza, cel mai bine, prin replicile antitetice. Replica este utilizata si in alte genuri:

"Tu esti o unda, eu sunt o zare,
Eu sunt un tarmur, tu esti o mare,
Tu esti o noapte, eu sunt o stea,
Iubita mea, iubita mea."

(Mihai Eminescu, "Replici").
DIALOG. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr. dialogue, lat. dialogus. intr-o opera literara desemneaza conversatia purtata de doua sau mai multe personaje, fiind o modalitate de expunere in operele epice si dominanta in genul dramatic.

Prin interferenta replicilor din cadrul dialogului se realizeaza conditiile propice pentru realizarea intrigii. Dialogul poate fi interior, cand personajul vorbeste cu el insusi, ca in "Hagi Tudose", de Barbu Stefanescu-Delavrancea:

"- Ba sunt opt mii... - Ba sunt zece! - Ce fel de zece? - Atunci dincolo, sunt opt! - As, nu se poate, aseara i-am numarat".

Dialogul a folosit si la crearea unor opere cu caracter filozofic, precum "Dialogurile" lui Platon. Dimitrie Cantemir organizeaza un dialog cu el insusi, in "Divanul sau Galceava inteleptului cu lumea sau Giudetul trupului cu sufletul" (1698), iar G. Calinescu isi expune ideile estetice prin dialog, in "Universul poeziei" (1939).

MONOLOG. Termenul provine din fr. monologue, gr. monologos, "vorbire de unul singur" sau, in literatura de introspectie, vorbire a personajului cu sine insusi. in teatru, potrivit "Dictionarului de termeni literari", monologul este o conventie artistica prin care un personaj isi comunica direct gandurile sau informeaza asupra unor fapte petrecute in afara scenei. Monologul devine, astfel, uneori, o modalitate de expunere cu sens narativ, dupa cum poate avea accentuat caracter liric, in ambele cazuri fiind supus conventiilor genurilor literare respective.


In sens general, orice act de comunicare in care rolurile de emitator si de receptor raman fixe este un monolog, o actiune verbala unidirectionala. Monologurile pot fi clasificate dupa mai multe criterii: a) dupa relatia cu dialogul: monologuri independente si monologuri inserate in dialog; b) dupa scopul comunicarii: monologul narativ, argumentativ-explicativ, persuasiv. Monologul narativ relateaza o intamplare, cel explicativ-argumentativ vine sa raspunda la intrebari existentiale sau fenomenale, in timp ce monologul persuasiv incearca sa convinga interlocutorul de un anumit lucru. Cazuri particulare ale monologului persuasiv sunt cele publicitare sau electorale.

Monologul interior devine o modalitate de constructie a romanului modern. Autenticitatea este data, in romanul lui Marcel Proust, tocmai prin monologul interior, determinat de fluxul constiintei si de memoria involuntara.                 TIRADA. Termenul provine din fr. tirade, cf. verbului tirer, "a trage".

Potrivit "Dictionarului
de termeni literari", tirada este, in opera dramatica, o lunga suita de fraze (sau de versuri), in care personajul amplifica retoric aceeasi idee, cu intensa participare afectiva si fara intrerupere, adresandu-se celorlalte personaje si, in spectacolul scenic, auditoriului. in tirada, personajul isi expune aforisme, reflectii personale, isi manifesta verva retorica, trasatura dominanta fiind retorismul. O tirada in proza expune Don Rodrigue din "Cidul", de Corneille, cunoscuta fiind si tirada lui Cyrano, "a nasului", din "Cyrano de jBergerac", de Edmond Rostand. Tirade folosesc si scriitorii Schiller, Dumas, Hugo sau Hasdeu. Remarcabila este tirada lui Stefan cel Mare din drama "Apus de soare", de Barbu Stefanescu-Delavrancea:

"Oh! padure tanara!... Unde sunt mosii si stramosii vostri? [...] Unde sunt... batranul Manuil si Goian, si Stibor, si Cande, si Dobrul, si Iuga si Gangur, si Gotca, si Mihai Spatarul, si Ilea Huru comisul, si Dajbog parcalabul, si Oana, si Gherman, si fiara palosului... Boldur? Pamant! Si pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi,".

Tirada in proza mizeaza pe j cadenta frazelor si pe figurile retorice, in timp ce tirada in versuri devine intens declamativa prin
j mijloacele prozodice ale textului.
i
                 SPECTACOL. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr.
spectacle, lat. spectaculum, din spectare, "a privi", si denumeste o reprezentare scenica a literaturii
dramatice in fata publicului. La egipteni, asiro-babilonieni, hititi si la civilizatiile asiatice se practica spectacolul religios. La greci, spectacolul avea caracter sacru, fiind legat de numele zeului Dionysos, pentru sarbatorirea caruia se instituisera patru mari sarbatori: Marile Dionysii, Antesteriile, Leneele, Dionysos al campurilor. in Marile Dionysii se reprezentau tragediile, in timp ce in Lenee comediile. Pentru scena se foloseau masinarii complicate, Euripide abuzand de finalurile prevazute cu deus ex machina. Tragedienii aveau incaltari inalte, numite coturni, pentru ca miscarile sa fie maiestuoase, in timp ce comedienii aveau costume care starneau rasul.
Un rol important il ocupa choregul, un cetatean instarit care se angaja sa finanteze intreaga lucrare dramatica, el facand selectia si retinand trei tragici, care prezentau o tetralogie (trei tragedii si o drama cu satiri) si cinci comici. Juriul, compus din zece spectatori, il desemna pe castigator, care primea un tripod de bronz, inchinat altarului zeului Dionysos. Femeile puteau asista la orice piesa, cu exceptia comediilor, care aveau un caracter obscen, atat prin costumatie, cat si prin ideatie. Personajele feminine incep sa fie r«4r^ezerrt^ate in jurul anului 500 i.Hr., tot de barbati, la Phrynicos. La o reprezentatie intr-un amfiteatru participau, dupa cum spune Platon, de la 17 000 la 30 000 de spectatori, iar un loc costa doi oboli. Pericle a infiintat un fond acordat cetatenilor saraci (theoricon) pentru a participa la teatru.
Spectacolul nu mai are caracter sacru la Roma, unde se ofera reprezentatii, alaturi de naumachii si lupte cu gladiatori, de catre respublica sau de catre magistrati. Prima reprezentatie de acest tip are loc in anul 240 i.Hr. in jurul anului 200 i.Hr., apar si comediile, numite palliata, daca aveau cadru grecesc, si togata, daca acesta era roman. Tragediile grecesti se numeau cothurnata, iar cele cu subiect roman pretexta. Romanii foloseau scene de lemn, cortina, iar spectacolul incepea dupa-amiaza si dura doua-trei ore. Bancile de lemn au fost folosite pentru prima data in anul 145 i.Hr., iar Pompeius Magnus a construit un teatru foarie mare, cu o capacitate de 20 000 de locuri. Actorii erau considerati o categorie inferioara, fiind condusi de dominus gregis, protagonist si impresar in acelasi timp. in Imperiul Bizantin, spectacolul teatral se transforma in pantomima, bestiomachii, curse de care. .
Evul Mediu marcheaza intoarcerea la teatrul de mistere, "sacru", cu o exceptie, in Spania, unde spectacolul devine laic. Italia promoveaza commedia dell arte. in Anglia se impun autori de talia Jui Shakespeare, Marlowe, Ben Jonson, in timp ce Spania secolelor XVI-XVII are nume sonore pe Lope de Vega, Cervantes, Tirso de Molina, iar Franta se distinge prin Racine, Moliere, Corneille.
De-a lungul timpului, spectacolul nu a fost agreat de oameni importanti: Solon se opune inventiei lui Thespis, Tertullianus interzice frecventarea spectacolelor de catre crestini, Parlamentul englez inchide teatrele intre 1642 si 1660, iar J. J. Rousseau, in "Lettre sur Ies spectacles" (1758) ii adreseaza lui d Alembert o virulenta critica impotriva teatrului.

Prin romantici, spectacolul dramatic incepe sa se consolideze, devenind treptat ceea ce reprezinta astazi in arta teatrala si in viata sociala moderna.
SUSPANS. Termenul provine din fr. suspense, engl. suspense. Este un moment de asteptare in spectacolul dramatic, trezind in spectator sentimente de neliniste sau de spaima fata de ceea ce va urma. Initial suspansul a fost apanajul povestirii, aparand in romanele gotice sau in literatura fantastica a romanticilor (E. T. A. Hoffmann sau Edgar Allan Poe, de pilda), convingand cititorul sa astepte c nerabdare si cu teroare ceea ce se va intampla in continuare. Suspansul este cultivat in romanei rocambolesti, in literatura misterelor, constand in aparitiile terifiante, fantaste. Un promotor al suspansuh in cinematografie este Alfred Hitchcock. Arta filmului speculeaza din plin tehnica suspansulu impingandu-l de multe ori la nivel paraestetic, speculandu-se doar socul fizic.