Poezia poetului occitan (inainte de 1147-dupa 1170) defineste o stare de spirit, o vreme a schimbarii care este vazuta ca o rotire eterna a caruselului temporal:

"Vremea trece, pleaca, vine,
Zile, luni, ani fug mereu
Si nu stiu ce e cu mine,
Am aceleasi doruri eu,
Totdeauna, neclintit,
Una singura-am dorit
Ce la mine nu gandeste."

in fata acestui fapt inevitabil, rasul devine un prieten de nadejde:

"intr-un ras mereu o tine
Si ma doare si mi-e greu;
De aici, o stiu prea bine,
indoit voi pierde eu.
E un amor nefericit
Cel ce nu-i impartasit
Cand numai unul iubeste."


Sufletul drag provoaca iubitului, paradoxal, o stare de nefericire totala:

"Chipul vesel de se-arata
Sufletul mi-e indurerat.
Cainta a fost vreodata
Mai-nainte de pacat?
Cu cat o rog e mai rea
Si daca deloc n-o vrea
Trebuie s-o las in pace."

Inima joaca un rol important in scenariul sentimentului de dragoste:


"Dar sa-nvinga de-asta data!
Inima toata i-am dat!
Chiar de-ntarzie, nedreapta,
Se va indura odat .
in psaltire spunea-asa:
«Fericire vei avea
O zi, cat o suta face!»".


Iubita este dorita si legata de poet prin legamant:

"Cat voi fi, fac legamant,
Langa ea stau neclintit.
Spicu-i mult batut de vant
Cand samanta s-a-mplinit.
Dar oricat voi zabovi,
Eu nu o voi ponegri
Daca-mi va da fericire."

Fericirea este scopul esential ce leaga pe cei doi indragostiti, iar trupul contribuie, la randul lui, la armonia cuplului:

"Tu, dorita, dulce cant,
Trup frumos, neasemuit,
Chip cum nu e pe pamant,
Dumnezeu te-a faurit,
Atat de draga-mi poti fi
Ca alta nu voi dori:
Nu mai vreau alta iubire."

Dragostea devine un apanaj al fiintelor divine ca si frumusetea:

"Scumpa mea doamna aleasa
Cel ce te-a facut frumoasa
Ca s-astept ma va-ntari."