Termenul provine, dupa "Dictionarul de termeni literari", din fr. comedie, lat. comoedie; desemneaza o specie dramatica avand ca trasatura dominanta comicul, cu menirea de a starni rasul. Henri Bergson defineste, in lucrarea sa "Rasul" ("Le Rire"), rolul ! acestei manifestari a fiintei umane:

"du mecanique plaque sur du vivant".

Comicul este spiritual, bonom, buf (starnind rasul prin pantomima), burlesc, ironic, zeflemitor, satiric, sarcastic, sardonic. in Grecia, comedia veche apare pe la 480 i.Hr. (Eupolis, Aristofan) si foloseste nume reale de personaje; comedia medie elimina corul, cuprinzand uneori si elemente de mitologie: apar caracterele, mai ales in piesele scrise de Eubulos, Anaxandride si Alexis, iar comedia togata are subiect latin, pe cand palliata, subiect grecesc. Comedia noua imagineaza conflicte intre personaje-tip: aristocratul mandru parvenitul viclean; stapan sluga.

Printre reprezentantii comediei noi se inscriu Philemon, Menandru, Diphilos. Plaut si Terentiu, cei mai vestiti comediografi latini, constituie modele pentru creatorii de comedii din Renastere: Machiavelli, Bibbiena, Ariosto, Aretino. Commedia dell arte cunoaste un mare succes in secolul al XVI-lea, prin genul de teatru care foloseste italiana dialectala, cel mai stralucit reprezentant fiind Carlo Goldoni. in perioada clasicismului francez, comedia este desavarsita de Moliere ("Avarul", "Bolnavul inchipuit"). Comedia spaniola are nume sonore, precum Lope de Vega, Calderon de la Barca, in timp ce comedia germana se remarca prin Ludwig Tieck, Anzengruber s.a.

Comedia poate fi, asadar, de caractere, in care se pune accent pe tipologia personajelor infatisate, ca "Hagi-Tudose", de Barbu Stefanescu-Delavrancea, de moravuri, cu insistenta asupra modului de viata si asupra moravurilor unei epoci, ("Ce inseamna sa fii onest", de G. B. Shaw, "Comedia erorilor", de Shakespeare), comedia de limbaj, ("Orthonerozia" lui B. P. Hasdeu), feeria.
Teatrul comic include artificii precum travestiul, masca, principiul "lumii rasturnate", caricatura, burlescul, abundenta si fantezia verbala. S. Mokulski, in "La Revision des traditions" propunea "stilul popular universal", in care sa fie folosita arta jongleurilor medievali, a mimusului grec, a atellanelor romane, a actorilor ambulanti din Japonia sau China. Vsevolod Meyerhold releva preferinta pentru pantomima in locul dramei verbale; Craig, Tairov, Artaud propuneau intoarcerea la formele "pure" ale teatrului.


In literatura romana, comedia apare in prima jumatate a secolului al XlX-lea, mai intai sub forma de farsa si de vodevil, dezvoltandu-se apoi comedia de limbaj, de pilda "Frantuzitele", de Constantin Faca, comedia de moravuri si de caractere - "Iorgu de la Sadagura", "Chiritele", de Vasile Alecsandri, experiente literare absorbite ulterior de mari creatii ale dramaturgiei romanesti, datorate lui Ion Luca Caragiale. Aceste opere culte au insa corespondente in farsa curteana si populara, radacinile acestei traditii fiind milenare. Astfel, pe teritoriul Daciei se intalneau basoreliefuri infatisand parazitul si batranul comic, iar jocul soitarilor sau jocul karagoz era frecvent la curtile domnitorilor. Tehnica mimului, mentioneaza I. Constantinescu (in "Caragiale si inceputurile teatrului european modern"), este preluata si in creionarea personajelor lui Caragiale, Rica Venturiano, Cetateanul turmentat, Catavencu sau Dandanache exceland printr-un spectacol teatral similar cu cel al mascariciului. De altfel, chiar numele lor sunt de clovni: Pampon, Cracanel, Mita Baston, Didina Mazu, Branzovenescu, Dandanache aduc aminte de Maccus, Falstaff, Karagoz, Pulcinella, Bucco, Pistol, Simple din commedia dell arte sau din teatrul shakespearian. Cateodata, la Caragiale "primitivismul" consta si in alaturarea unor termeni cu sensuri opuse: Agamemnon pentru Dandanache sau Leonida pentru un personaj decrepit, incapabil sa discearna dincolo de spatiul limitat al propriei locuinte.

Strindberg: Senex, care este o punte de legatura intre ii Dottore si Maccus, mimus secundarum

partium, cum se intampla in cazul "nebunilor" lui Caragiale, Catindatul si Cetateanul turmentat,
dependent, ca si Falstaff, de "das Trinken", "femeile vesele", Zita si Veta, pedagogul, clovnul sau
cuplul de clovni, sotul sau barbatul pacalit, miles gloriosus sau II capitano, Pulcinella sau
Ipistatul, Servus, alias Scapin.
                  Pentru a impresiona spectatorul si a-l face sa rada, teatrul modern foloseste cliseele si
raspunsurile automate. Un precursor al lui Jaixy sau al lui Ionescu este Flaubert, despre care Martin Esslin, un exeget al teatrului modern, afirma:

"el s-a ocupat intensiv cu problema prostiei umane si a redactat un dictionar al cliseelor si raspunsurilor mecanice", ca supliment la romanul "Bouvard et Pe"cuchet" (1881). Caragiale este preocupat si el de aceasta problema, anuntand, in 1896, aparitia unui ziar intitulat chiar "Prostia romana".

Dintre cliseele din "Dictionnaire des idees recues" al lui Flaubert, unele, cum mentioneaza I. Constantinescu, pot avea tangenta cu definitiile lui Caragiale: "Cale ferata: Daca Napoleon ar fi avut-o la dispozitie, ar fi fost invincibil; [...] Hieroglife: veche limba a egiptenilor, inventata de preoti pentru a ascunde secretele lor criminale."

Caragiale foloseste aceasta tehnica, definind memorabil Puterea poporului: "Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: Box populi, box dei!" sau legea de moratoriu: "lege de muraturi... Adicatele ca nimini sa nu mai aiba drept sa-si plateasca datoriile."

Prin automatismul i limbajului folosit de personajele sale, Caragiale devine un precursor al lui Ionescu:

"Din doua una, dati-mi voie: ori :a se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, l primesc! dar atunci sa se schimbe, pe ici, pe colo, si anume in punctele... esentiale..."

(Farfuridi).

O alta modalitate este data de gluma absurda, un exemplu fiind in "Cantareata
cheala", de Eugen Ionescu:

"Un vitelus mancase prea multa sticla pisata. in consecinta a fost
obligat sa nasca. Aduse pe lume o vaca. Cu toate acestea, cum vitelul era baiat, vaca nu-i putea
spune «mama». Nici «tata» nu-i putea spune, fiindca vitelul era prea mic. Vitelul a fost deci silit sa
se insoare cu cineva, si primaria a luat toata masurile dictate de moda."

Tehnica proliferarii este data de "viziunea monstruoasa" a personajelor, prin acest procedeu anihilandu-si personalitatea. in
"Conu Leonida fata cu reactiunea", se ajunge la o adevarata proliferare a situatiilor absurde,
derivata dintr-o teama ancestrala, aceea de violenta. Tehnica zigzagului, un dadaism avant la
lettre, se explica prin formatarea limbajului in structuri fixe, dupa cum noteaza Eugen Ionescu:
"...eroii mei isi aruncau in fata nu replici, nici chiar fragmente de propozitii, nici cuvinte, ci silabe,
sau consoane, sau vocale!... Pentru mine era vorba de un fel de distrugere a realului. Cuvintele devenisera coji sonore lipsite de sens; personajele de asemenea... imi imaginam ca am scris un fel
de tragedie a limbajului!..."

("Notes et contre-notes").


In secolul XX, comedia isi diversifica nuantele comicului, dobandind o serie de subspecii: de situatii, de moravuri, de caracter, de intriga, de salon, bulevardiera (vodevilul), eroica sau tragica, satirica, grotesca, amara. Reprezentanti in literatura romana sunt Victor si Eftimiu, Victor Ion Popa, Tudor Musatescu, Mihail Sebastian, Aurel Baranga.