Constantin Brancovanul este unul dintre cele §apt&-opt texte cu acelasi subiect cintat de popor: suferinta lui Constantin Branco-vanu de a-si vedea ucisi pe nnd fiii, durere indurata fara cricnire, apoi moartea sa, pentru ca nu a vrut sa-si lase legea, credinta sa crestina.
Constantin Brancovanul este o balada (un cintec batrinesc) populara, numita de specialisti "balada de curte domneasca".
Se mai poate numi si "istorica".
Este balada deoarece povesteste o in-timplare neobisnuita din trecutul indepartat. Fiind vorba de un domnitor cunoscut in istorie, putem preciza timpul actiunii. A-ceasta balada a fost ascultata, transcrisa si apoi publicata de Vasile Alecsandri, iar mai tirziu de citiva folcloristi.
Domnul e numit intii cu numele de familie - Brancovanul Constantin, fiindca pentru autorul baladei numele unei vechi familii boieresti este mai important decit cel de botez, omul din popor vrinsj sa arate stirpea (neamul) nobil al personajului.
Intreg versul al doilea are valoarea unui epitet: "Boier vechi si domn crestin", astfel de versuri fiind des intilnite in poezia populara. Versul-epitet, foarte important gentru intelegerea semnificatiei intimplarii, pune in evidenta doua trasaturi caracteristice ale protagonistului: ooirsia nobila (nobletea familiei sale) si apartenenta la un popor definit in balada mai ales prin religia sa ("domn crestin"). "Crestin" are sensul de roman adevarat si vrednic de domnie.
Constantin Brancovanul e victima unei "piri" si a invidiei sultanului, din pricina marii sale bogatii. Pricepem insa - din reluarea versurilor care contin motivele pedepsirii domnitorului - ca nu e numai atit. Brancoveanul vroia sa desparta domnia de "imparatia" sultanului. Se vroia, deci, independent. Batuse chiar moneda, rara voia sultanului. Desi foarte sumara, caracterizarea este plina de miez:
"Fata blinda el.spala,
Barba alba-si pieptana,
La icoane se-nchina,".
"Fata blinda" arata caracterul frumos al domnitorului, iar "barba alba" - virsta si faptul ca era demn de respect; inchinarea la icoane priveste evlavia, dragostea si supunerea fata de Dumnezeu, respectul pentru traditie (caci era "domn crestin"), precum si faptul ca avea sufletul curat.
Navalirea
turcilor in "casa" este rapida si brutala. Aceasta impresie o
creeaza mai ales verbele numeroase:
"iuresea", "prindea", "ducea", "inchidea."
"Iuresea" este un cuvint vechi,
care astazi nu se mai foloseste, un cuvint deosebit de sugestiv, insemnind
"a da navala".
Versul-epitet isi
schimbari doilea element: in loc de "domn crestin" apare "ghiaur
hain".
in acest fel il vede sultanul pe erou; "domn crestin"
reprezinta felul in care il vede poporul.
Dupa
ce este prezentata mazilirea (=alungarea de la domnie) lui Brancovanul,
are loc un dialog intre domnul roman si sultan. Dialogul este un procedeu
frecvent in balade.
Prin dialog sint puse in evidenta toate trasaturile
importante ale personajelor. Asadar, alaturi de scurta caracterizare,
facuta de autor
im mod direct) la inceput, apar si alte insusiri
ale personajului, evidentiate prin dialog.
Brancovanul
este demn si linistit. El nu raspunde direct la invinuirile sultanului,
dar banuim din siguranta cu care vorbeste ca nu se simtea vinovat.
Din cuvintele sale deducem credinta in dreptate, in dreapta judecata
in care spera orice suflet curat.
Sultanul,
lipsit de intelepciune si plin de ura, socoteste vorbele Brancovanului
"viclenie".
Sultanul se poarta ca un stapin cu puteri nemasurate,
care dispune de viata si de moartea oricui. El ii propune domnului
iertarea, crutarea vietii lui si a fiilor sai in schimbul renuntarii
la "legea crestineasca" si trecerea la "legea turceasca".
Netulburat,
Brancovanu Constantin se lasa in voia "Domnului", hotarit sa
nu se lepede de legea sa, orice s-ar intimpla. A accepta sa mori pentru
o credinta inalta este o fapta de mare curaj de care sint capabili
numai oamenii deosebiti. Cu un singur cuvint de acceptare, Brancoveanul
s-ar fi salvat, dar credinta in Dumnezeu, dragostea pentru "legea"
poporului sau adica pentru poporul sau sint mai puternice decit iubirea
pentru fiii si pentru viata lui.
E
prezentata rapid uciderea, pe rind, a celor trei fii. Pe rind -deoarece
in felul acesta suferinta tatalui devenea mai greu de indurat, inainte
de executarea ultimului copil, a mezinului, lui Brancovanu i se mai
propune o data sa-si lase legea, iar domnitorul refuza si mai hotarit:."Mare-i
Domnul Dumnezeu!
Crestin bun m-am nascut eu, /Crestin bun a muri
vreu... /Taci si mori in legea ta
Ca tu ceriu-i capata!".
Se
intelege din cuvintele adresate mezinului ca suferinta tatalui era
neinchipuit de mare. Fireste ca in sufletul sau se daduse o lupta
crincena intre dragostea pentru fiii lui si datoria sa de "domn crestin".
El isi trimite fiul la moarte, aratin-du-i ca rasplata pentru aceasta
jertfa va fi "ceriul", adica viata vesnica, mintuirea sufletului.
Dupa moartea fiecarui fecior, domnitorul rosteste:
"Doamne! Fie-n
voia ta!".
El se lasa in grija lui Dumnezeu, cu o deplina seninatate
sufleteasca, in pofida suferintei si a mortii apropiate, intocmai
ca un sfint crestin. Cei mai multi sfinti crestini au murit in chinuri
cumplite pentru credinta lor. Interpretam atitudinea domnului si
ca o proba a puterii de a indura a poporului roman peste care au trecut
urgiile Istoriei si nu l-au Mit. Pare ca mereu acest neam a spus:
"Doamne! Fie-n voia ta!", fara sa se teama. Si de aceea nici
nu a "murit", transformind cumplitele intimplari intr-un triumf
(ca, de pilda, in stravechea
Miorita). De fapt, nici Constantin
Brancoveanul nu moare, caci insusi
acest cintec pe care i l-a facut poporul dovedeste ca amintirea sa a ramas mereu vie.
"Inima", dupa credintele populare constituie locul unde se afla sufletul omului, prin urmare si sediul durerii. De aceea poetul, vorbind in limbaj artistic (in sens figurat), spune:
"Inima-i se despica", pentru a arata astfel chinul cuftiplit alDatrinului tata. Chipul plin de cruzime in care este ucis si batjocorit domnitorul reprezinta razbunarea unor oameni care nu pot intelege marile calitati sufletesti ale unui om superior.
Dupa moartea copiilor, Brancovanul ii blestema pe turci. Blestemul constituie o forma in care, din timpuri foarte vechi, poporul isi exprima dorinta ca asupra celui ce a savirsit o nedreptate sa cada pedepse cumplite. Oamenii din popor sint convinsi ca exista o forta supranaturala a cuvantului, o forta care poate deveni distrugatoare, pe aceasta se bazeaza blestemele. Blestemul lui Brancovanul cuprinde doua pedepse: pierderea locului pe pamint (ceea ce pentru un roman, atit de legat de locurile pe care traieste si pe care se afla mormintele strabunilor, este lucrul cel mai rau, si lipsa urmasilor, a copiilor, de asemenea o mare pedeapsa, intrucit echivaleaza cu stingerea neamului.
Finalul
baladei exprima dirzenia domnitorului, cu toate ca a-ceste ultime cuvinte
nu-i mai puteau aparjine lui, intrucit el fusese ucis, dar creatorul
popular vrea sa arate taria de caracter a acestui neclintit suflet de
roman si de crestin. De aceea vorbele Branco-vanului par sa se auda
si dupa moartea lui.