Intr-o asertiune-sinteza a diverselor perspective asupra cuvantului, Paul Miclau il defineste "unitate complexa, care se manifesta pe diferite planuri si nivele", pentru fiecare trebuind "sa existe un principiu propriu de structurare".

Se recunoaste astfel cuvantului, pe fond semiotic, o infrastructura spatializata, data de multiplele planuri si niveluri, de directiile care se releva, la o explorare completa, in organizarea ariei sale semantice. Semnificatul cuvantului, desemnat in structura cuvantului prin termenul semem, este considerat ca un fascicul de trasaturi distinctive, numite seme, care, coroborate cu functia de reprezentare obiectuala (sau notionala) a cuvantului, concura la alcatuirea unui ansamblu semnificant, lexemul, care constituie procesul de manifestare a sensului. A. Greimas stabileste, de pilda, pentru lexemul inalt urmatoarele seme: spatialitate, dimensionalitate, verticalitate; pentru scurt: dimensionalitate, orizontalitate, perspectivitate; pentru lat: spatialitate, dimensionalitate, orizontalitate, lateralitate etc.

Acestea sunt perceptibile prin exercitarea functiei de reprezentare a cuvantului, aceea care dobandeste cea mai mare pondere in constituirea imaginilor. Cuvantul este insotit de forme senzoriale de cunoastere, senzatii, perceptii, reprezentari, in general fiecaruia corespunzandu-i o imagine. "Sa luam ca exemplu de simbol cuvantul iubeste, ne edifica Ch. S. Pierce. Acestui cuvant ii este asociata o idee, imaginea (icon) mentala a unei persoane care iubeste o alta... Si cuvantul dragoste are ca efect de a face sa fie reprezentat prin icon, adica prin imaginea pe care o avem in minte despre un indragostit si iubita lui, cele doua obiecte denotate prin semne indiciale."

Cu privire la personajele mitologice, fictive, L. Linsky observa ca "anumite imagini vin in minte. Imagini ale lucrurilor inzestrate cu forme, dimensiuni si care totusi n-ar fi tangibile."


Puterea iconica a cuvantului, de reprezentare si de gradare a acesteia in functie de datele realului, relevata in procesul aristotelic de mimesis, necesita un popas mai mare in demonstratia noastra. Cea mai mare forta de reprezentare o au substantivele, numind principalele elemente ale realitatii, substante, nume mai vechi dat obiectelor. Substantivul este partea cea mai importanta de vorbire, toate celelalte gravitand in jurul sau, determinandu-l in mod direct sau indirect, "Substantivul, in primul rand, si verbul, apoi, ne ofera informatia semantica cea mai bogata; adjectivul, numeralul si adverbul isi intregesc continutul prin determinarea, variata si specifica, pe care o realizeaza; pronumele este tributar in cea mai mare masura contextului, iar interjectia pastreaza calitatea rudimentara, senzoriala, a expresiei" (J. Marouzeau). Faptul este demn de retinut, fiindca spatiul literar este, inainte de toate, un univers obiectual, bazat pe capacitatea de generare in sfera imaginara a substantivului, static sau dinamic, in functie de participarea cinetica a verbului. Dar chiar la substantiv se observa, pe temeiul disocierii intre concret si abstract, grade diferite de reprezentare a realului. Codru, tei, stele, cetini sunt lesne reprezentabile, in timp ce dorinta, sfera, vreme etc, mai abstracte, sunt in genere lipsite de trasaturi iconice, acestea obtinandu-se prin circurnstantiere in contexte obiectuale, prin conotarea, la structurarea lor semantica, a unor trasaturi de informatie, trasaturi semice suplimentare. Reprezentarile sunt nu numai de natura vizuala, ci si auditiva ("buciumul suna cu jale") sau realizata prin celelalte simturi ("parfum, frig" etc). Unele dintre ele sunt conditionate de cuceriri ale stiintei moderne, fiind puse in evidenta de mijloacele tehnice ale acesteia: atom, virus etc. Aceeasi gradare a functiei iconice se poate releva si la adjective, verbe, numerale, adverbe. Pronumele ramane de regula abstract:

"nu se poate reprezenta sensul semnelor ea, aceasta, al meu si nici sa se perceapa insusirea semnului el intr-un obiect. Fara indoiala, referirea la particular implica, in majoritatea cazurilor, posibilitatea reprezentarii indirecte: pronumele realizeaza o coborare a universalului in particular, dar acesta nu este pronominal, ci nominal reprezentabil" (J. Marouzeau). Chiar prepozitiile pot sa indice situatii reprezentabile spatial ("Din sfera mea venii cu greu") sau, in situatii de mai mare abstractizare, chiar "spatializat":


"logica moderna decurge din logica clasica."


Desigur, aceste potentialitati ale cuvintelor se realizeaza in masuri diferite in functie de natura textului in care se integreaza.

Principiul, in producerea comunicarii, este al unei concentrice acumulari si structurari de informatie, in care se porneste de la unitatea minimala i limbajului, sema, se ajunge la cuvant si apoi la dezvoltari tot mai largi, in functie ie dimensiunile si de profunzimea (potentialitatea semantica) a textului literar. Totul porneste, in acest proces, de la cuvant si, intr-o tenta usor poetica, intr-un cuvant se patrunde ca intr-o lume. Simpla lui rostire (sau macar gandire), cu oarecare acuitate a atentiei si a imaginatiei, copleseste mintea umana cu un complex de imagini mereu in miscare, in functie de particularitatile de sens (semele) asupra carora, voluntar sau involuntar, aceasta se opreste. in acest moment, la modul ideal, se patrunde in spatiul imaginar al cuvantului, initiind un proces de sugestiva explorare.
Geneza textului se afla prin urmare tocmai in aceasta textura (cu valoare semiotica) a realitatii, a obiectelor si a fenomenelor. Observatia (privirea) asupra lumii obiectuale si fenomenale, asupra relatiilor complicate ce se instituie in cadrul ei, este determinanta in producerea oricarui text. in schimb, acest nivel odata atins, cuvantul prezinta, cum am aratat, si capacitatea contrara, aceea de a produce, in absenta obiectului, imaginea lui ideala. Rostind asadar, in clasa de elevi sau aiurea, cuvantul copac, indata in mintea majoritatii auditoriului apare imaginea aproximativa a unui arbore, particularizata insa pentru fiecare experienta de viata, de acele "amintiri-ecran" ("Deckerinnerungen") despre care vorbeste Freud: ciresul de langa casa, marul din ograda bunicilor, teiul lui Eminescu din parcul Copou, plansa din laboratorul de biologie etc.
Tocmai in relgfia obiect (realitate) - cuvant (limbaj) - imagine (spatiu semantic) se afla esenta procesului care conditioneaza, in interferente multiple, crearea textului si a spatiului literar produs de acesta. Parcurgerea metodica a acestui periplu expliciteaza mai intai exercitiul de creatie, de semnificare, printr-o structura lingvistica, a unei structuri semiotice din lumea obiectuala si fenomenala. Cea mai simpla si mai directa translatie in sfera semantica este aceea a consemnarii datelor realului nerelationate, a obiectelor disparate. Exercitiul cel mai simplu, pe care il pot experimenta si elevii in scoala, poate sa inceapa de la crearea acelei "mobilitati a privirii" care inregistreaza semnele realului si, potrivit configuratiei si unghiului (particular, nuantat afectiv si intelectual) de perceptie, produce in ultima instanta textul. Textul cel mai simplu rezulta, prin urmare, din enumerarea datelor lumii obiectuale in textura lor elementara, de pilda:

"Camp. Iarba. Flori. Pasari. Cerul inalt. Nori. Vantul."

Procedeul, care inregistreaza schimbarea inceata a privirii in configuratia spatiala, poate ajunge la gradul creatiei artistice:

"un toc, un ban, o zgarda ruginita,
un fluier sfaramat de dinamita..."

(Eugen Jebeleanu, "Lidice") sau la Caragiale, in "Mosii (Tabla de materii)": "Turta dulce - panorame - tricoloruri - braga - baloane - soldati - mahalagioaice - lampioane - limonada - fracuri - decoratiuni - decorati -donite - menajerii - provinciali - fluiere - cersetori - ciubere - cimpoaie - copii - ministri -pungasi de buzunare - hardaie..."

, unde efectul este al unui proces complet de reificare a spatiului literar.

Prin text, configuratia spatiului real se proiecteaza in imaginar intr-o structura semnificativa, caracteristica procesului de creatie artistica.