Specie a liricii populare, doina este, alaturi de colinde si plu-gusor, de cintecele de seceris, de poezia nuntii sau a ritualului fune­bru (de inmormintare) una dintre Creatiile specifice folclorului romanesc.

Vechimea ei considerabila este sustinuta de originea traco-daca a cuvinfului (doina, daina in Transilvania) si de caracterul arhaic al melodiei, adesea improvizata, libera, dind cantaretului mari posibilitati de a se exprima atit pe sine - caci doina este, in esenja, un cintec individual, al singuratatii -, cit si colectivitatea careia interpretul ii apartine.

Doina este, deci, o poezie cintata, usor de recunoscut, ca me­lodie, daca o comparam cu alte cintece populare cum ar fi cintecul de leagan, cintecele de stea, cintecul epic (balada), cintecul de pe­trecere sau cintecul de joc, spre a da numai citeva exemple. Unitara ca structura melodica de baza, doina cunoaste particularitati de interpretare de la o regiune la alta, de la o zona la alta, ceea ce face ca specialistii (si nu numai ei) sa sesizeze diferentele dintre o doina din Oltenia si una din centrul Transilvaniei, dintr-o "hore" (de la verbul "a hori", nu "hora", care este un joc popular, o me­lodie de dans) din Maramures si un "cintec lung din Bucovina etc.


Ca poezie, doina reflecta o mare diversitate de teme, de la cele intime (dragoste, dor,Jale, instrainare, urit) la cele sociale sau de grup (catanie, haiducie, revolta).
Un exemplu pentru primul caz este doina Sub un fag, linga tulpina din Antologie de poezie populara de Lucian Blaga. Cu o ma­re economie de mijloace, din numai doua elemente ("fag", "izvor") creatorul popular contureaza cadrul natural in care "badea" - nu­me generic pentru un barbat tinar, iubit, drag - "cinta si suspina".

Ctntecul, modul tipic de exprimare a sentimentelor la romani ("La noi, romanii, intii se aud cintecele si apoi rasare soarele" - scria marele carturar Nicolae Iorga) reverbereaza in izvoare care "suna", adica "rasuna", "susura", este purtat de ape.
Partea a doua a poeziei dezvolta comparatia "inima lui e ca frunza plopului", consemnind prin verbele "tremurind" si "a se clatina emotia, nelinistea, vibratia indragostitului care isi asteapta iubita.                                                    .
Doua sint cuvintele in jurul carora se construieste acest mic poem liric: dorul - substantiv abstract, cuvint pur romanesc, intra­ductibil sau greu de tradus in alte limbi datorita multimii de sensuri pe care le poarta cu sine (dragoste, dorinta, durere, asteptare, nos­talgie etc.) si inima - substantiv concret, daca il luam in sens ana­tomic, dar si "sediu" al sentimentelor, al trairilor sufletesti ale o-mului. "Frunza plopului", a carei forma aminteste pe aceea a inimii si care, mai ales, se misca, freamata la cea mai mica adiere de vint, sugereaza starea emotionala a "badelui" in asteptarea iubitei.
Mult mi-e dor si mult mi-e sete este o doina de haiducie, mai ampla ca intindere, alcatuita din mai multe motive (parti) care se inlantuie logic. Mai intii, un strigat de nerabdare, in asteptarea primaverii. Apoi, o invocare a anotimpului reinvierii naturii, vo­cativul primavara fiind urmat de imperativul sufla (Bruma de pe coasta). In a treia secventa, opozitia dintre primavara, cind "toti voinicii traiesc bine" si iarna, cind "voinicii merg pe-acasa", ac­centueaza starea de neliniste a haiducului, tinut de anotimpul rece departe de codrul verde; inactivitatea si dorul de spatiul protector al padurii se transforma intr-o adevarata boala:


"Si la para focului
Zac de dorul codrului".




In fine, ultima parte, de la "Frunza verde de susai" pina la sfirsit, reia si dezvolta chiotul din primele versuri, chemarea im­perioasa a lunii "lui mai" cu toate binefacerile pe care primavara te aduce vietii haiducilor.
Tot o doina de haiducie este si Codrule, Maria ta, din colectia de literatura populara a lai Minai Eminescu.


Ca si in precedenta, ocupatia eroului liric, haiducia adica, nu este mentionata direct, ci evocata doar, prin aluzia la arme:

"Ca nimica n-oi strica
Fara num-o ramurea
Sa-mi atirn armele-n ea" si prin fixarea cadrului natural specific vietii acestor razvratiti, luptatori pentru binele lor si pentru dreptatea celor multi si obiditi - codrul.

Spatiul protector prin excelenta, codrul, cu sensul de padure mare, nepatrunsa, cu arbori seculari, cu vegetatie bogata, adevarata cetate naturala si adapost pentru cei plecati din sat pentru a-si face singuri dreptate, este invocat de doua ori: mai intii ca un a-devarat stapin, domn, proteguitor ("Maria ta"), apoi ca un prieten apropiat, ca o ruda, ca un frate ("draga codre").

In prima parte, codrul este rugat de haiduc sa-i ocroteasca odihna care s-ar putea prelungi in moarte:

"Sa ma culc cu fata-n sus
Si sa dorm, dormit-as dus".

Partea a doua se deschide cu conjunctia "dar", caci cufundarea in somn nu inseamna ruperea totala a contractelor cu lumea din jur, ci dimpotriva presupune comunicarea, la un alt nivel, cu elementele naturii, fie prin mijlo­cirea cintecului - "Dar s-aud si-n visul meu,
draga codre, glasvl tau,
Din cea rariste de fag, I Doina rasunind cu drag" - fie prin contopirea cu acestea -r "Iara yintul molcomit
De-a vede c-am adormit,
El prin tei va viscoli
Si cu flori m-a coperi".


Cules de Minai Eminescu in peregrinarile sale prin tara, acest cintec popular si-a trimis ecourile in pozia originala a marelui po­et. Formula de adresare din primul vers, in care codrul este asimilat unui domnitor, unui stapin, se regaseste, sub forma afirmativa, in versul "imparat slavit e codrul..."

; formula "draga codre" devine, intr-o binecunoscuta poezie, "Codrule, codrutule", in care dimi­nutivul accentueaza sentimentul de apropiere si comuniune dintre om si natura; in fine, teiul care-si revarsa florile peste voinicul adormit reapare, intr-un alt context, in elegia Mai am un singur dor: "Patrunza talariga /Al serii rece vint,
Deasupra-mi teiul sfuit
Sa-si scuture-creanga".


De fapt, doina a patruns masiv in creatia originala a poetilor nostri, devenind o specie literara, lipsita, deci, de componenta mu­zicala, propie cintecului popular, dar perpetuind marile teme ale acestuia: iubirea, dorul, instrainarea, voimcia, haiducia etc, in for­mule poetice si prozodice specifice fiecarui creator in parte. Astfel, doinele lui Vasile Alecsandri sint mai apropiate de modelul po­pular, atit ca idee, cit si ca mod de expresie ("Face-m-as privighe­toare
De-aj cinta noapte-n racoare
Doina cea dismierdatoare"); Doina lui Mihai Eminescu este un cintec de durere si de speranta pentru intregul popor roman:

"De la Nistru pin-la Tisa /Tot ro­manul plinsu-mj-s-a..."

; G. Cosbuc realizeaza in Doina sa o sin­teza originala a cintecului popular in diferitele sale ipostaze care il insoteste pe om in toate imprejurarile vietii, dind un sens exis­tentei:

"Ai tai sintemi Strainii
Te-ar pierde de-ar putea; /Dar cind te-am pierde, Doino,
Ai cui am raminea?
Sa nu ne lasi, iubito,
De dragul tau traim;
Saraci sintem cu totii,
Saraci, dar te iubim!".


Se poate spune, astfel, ca romanul s-a identificat, de-a lungul secolelor, cu cintecul doinei, care il reprezinta plenar si in care se regaseste integral.