Antim Ivireanul (1660-1716), originar din Iviria, din Gruzia, este un erudit in spiritul grecesc, stapanind laolalta mestesuguri diferite, sculptura, pictura, tipariturile, dar si broderia. in 1705, Ivireanu este episcop de Ramnic; in aceasta perioada el tipareste un "Antologhion, adeca floarea cuvintelor" (1705), un "Evologhion" si un "Octoih" (1706).

Domnia lui Nicolae Mavocordat ii aduce moartea, pentru ca se opune voievodului: il indeamna sa paraseasca Bucurestiul, aratandu-i o scrisoare potrivit careia Gheorghe Cantacuzino, descendentul lui Serban Cantacuzino, ar ataca, in fruntea unei osti de 12 000 de oameni, capitala. Antim este exilat la manastirea de pe muntele Sinai si predat unei garzi care, pe drum, il asasineaza la Galipoli si il arunca in raul Tundja. Una dintre operele sale importante este "Evanghelia greco-romana" (1693), urmata de o "Psaltire" in 1694. invatand limba slavona, scrie la Snagov "Dreapta alcatuire a gramaticii slavonesti".


"Didahiile", opera sa principala, sunt scrieri ecleziastice de o valoare deosebita, cele treizeci si cinci de discursuri fiind redactate intre 1709 si 1716 in stilul oratoriei bizantine, cu o acribie exemplara, si rostite la slujbele bisericesti de la Bucuresti si Targoviste. Scrisul lui Antim este retoric, persuasiv, cu multe repetitii, interogatii, ornamente stilistice in stil baroc, sensurile existentei umane fiind exprimate metaforic, ca o expresie a sortii schimbatoare, alunecoase (pe tema ubi sunt?), dincolo de care se simte imperativul moral al unei vieti cucernice:

"Unde ti-ai ingropat partea cea mai aleasa a sinelui tau, zidirea cea mai iscusita a dumnezeiestei puteri, sotia cea iubita a ingerilor? Unde este frumusetea aceea a inchipuirii cei dumnezeiesti? Unde este podoaba a darului celui dumnezeesc? Unde este slava, unde sunt frumusetile lui cele minunate, carele se arata mai minunat decat soarele?".

Intr-o secventa extrem de concentrata din manual, lumea este comparata, in stilul legendelor despre Facere care vorbesc de broasca testoasa sustinatoare a pamantului, cu "o mare ce se turbura, intre care niciodata n-au oamenii odihna, nici liniste corabiile, intre valuri sunt imparatiile, craiile, domniile si orasele, multimea norodului, politiile, supusii, bogatii si saracii, cei mari si cei mici..."

. Imensa miscare browniana a lumii nestatornice determina o continua curgere, o instabilitate evenimentiala in care fiinta umana este predestinata supunerii sortii schimbatoare. Zbuciumul vietii e reprezentat in plan metaforic de "vanturile cele mari ce umfla marea", intr-o imagine hiperbolizata a lumii, cu enumeratii si repetitii care aglomereaza sufocant spatiul narativ:

"valurile ce lupta cu corabia sunt nenorocirile care se intampla in toate zilele; norii ce negresc vazduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetele ce infricoseaza toata inima viteaza sunt intamplarile cele de multe feliuri, neasteptate pagube, infricoserile vrajmasilor, supararile, necazurile ce ne vin de la cei din afara".

Asupra omului se abate o serie de nenorociri:

"necazurile ce ne vin de la cei din afara, jafurile, robiile, darile cele grele si nesuferite..."

, o adevarata cutie a Pandorei dezlantuita.