Eseul este un concept proteic, cu o mie si una de fete, dupa cum afirma Adrian Marino in "Dictionarul de idei literare" (Editura Eminescu, Bucuresti, 1973), aflat in expansiune continua, mereu predispus la innoiri. Eseul a avut, de-a lungul timpului, intelesuri diferite. Prima si cea mai banala acceptie este aceea de examen, proba, verificare. Montaigne vorbeste despre "l essay de mes facultez naturelles", iar cu trimitere etimologica la cuvantul latinesc exagium, "cantarire" la figurat, "examen precis, natural".

Un alt sens pe care il da Montaigne notiunii de eseu este de "experienta", vorbind despre "Les essais de ma vie", in sensul de "s epfouver" ("punere la incercare"), "enquerir"("castigare de experienta"). Un alt sens al eseului presupune, in mod implicit, notiunea de gustare, de la saggio, assagiare, "a gusta" adica. Eseul devine o hrana spirituala pentru suflet, pentru entitatea fiziologica a omului, Sensul pe care il da Montaigne notiunii de eseu este acela de "incercare", de experienta unica; nu intamplator, in franceza, exista expresiile de "coup d essai", "maniere d essay".

Variatele tipuri de eseuri se dezvolta in mod diferit in epoca iluminismului: pentru a exemplifica, eseului literar i se acorda doar unsprezece randuri in "Enciclopedia" lui Diderot si D Alembert, in timp ce eseului stiintific ("in chimia metalurgica") zece pagini complete. Eseul defineste, in aceasta acceptie, o incercare analitica, bine structurata, de construire a lumii; un astfel de subiect dificil este preluat de Abraham Cowley in "Discourses by Way of Essays" (1668), iar eseul devine .o cale de explorare a unui spatiu necunoscut (in engleza "way"= drum). De-a lungul timpului, s-au scris adevarate eseuri filozofice si istorice, de catre Locke, Leibniz, Hume, Voltaire. "Essay Concerning Human Understanding", "Nouveaux essais sur l entendement humain", "Essai sur Ies moeurs et l esprit des nations".


Eseul trateaza cele mai diverse teme si acopera arii vaste ale cunoasterii umane, luand forma tratatului filozofic sistematic (Maine de Biran), a studiului istoric (Guizot, Macailay), a studiului critic-literar (Paul de Bourget). George Lukacs defineste notiunea de eseu in "Die Seele und die Formen": "El pleaca de la detalii particulare pentru a trece in curand la generalitati".

Tinta eseului este "adevarul", un adevar sui-generis, reflectand o situatie contradictorie. Eseul se caracterizeaza printr-un anume subiectivism care apartine, in ultima instanta, cititorului. Eseul reflecta, intr-o mare masura, personalitatea autorului; referitor la acest lucru, Montaigne afirma "c est moy que je peinds" sau Cowley ca un eseu este "of myself . Eseul presupune o reflectare a universului exterior, material, cognoscibil sau incognoscibil, in lumea interna a intelectului. Metoda eseistica presupune un punct de comunicare intre concept si intuitie: asa se intampla in cazul lui "Pseudokynegeticos", de Odobescu, sau "Le Paysan de Paris", de Louis Aragon. Eseul presupune un anume scepticism, creand un "ordo idearum" si ur. "ordo rerum".

Eseul este anticlasic din punct de vedere al constructiei sale, permitand o mare libertate de abordare tematica si de tratare compozitionala si stilistica. Spontaneitatea eseului se observa tocmai din libertatea construirii imaginilor proprii specifice spiritului dornic de transcendere a realitatii banale.

Metoda eseistica este ipotetica, posibila, provizorie, alternativa, individuala:

"Am scris un eseu, adica o ipoteza" se spune adesea. Eseul presupune o deschidere a orizonturilor; se poate crea si un joc de cuvinte: el presupune mostracidn, nu demonstraridn. Pentru eseu o arma importanta ramane ironia; presupune in acelasi timp o repulsie antidocumentara si antierudita, uzand in genere de nuante explicite. Eseul inseamna a ajunge mai aproape de esenta transcendenta si atemporala a fenomenelor, printr-o forma deschisa, fara cadre fixe, urmand un mers sinuos si imprevizibil uneori al demonstratiei. Eseul deschide paranteze, permite anumite solutii, nu inchide caile catre "lumea totala" a fanteziei, virtuala sau mai putin virtuala. Pentru definirea metodei sale, Montaigne foloseste termeni ca rapsodie,, marqueterie mal jointe, fagotage, farcissure, fantaisie, inventions, verves, resveries, songes, revasseries. Eseul presupune o nota de noutate, avand un statut semiliterar. G. Calmescu scria despre cunoscutele sale "Impresii asupra literaturii spaniole": "Nu ofer un studiu asupra literaturii spaniole, ci o opera literara de speta eseului".

Scrierea eseistica are o anumita unitate: un eseu bun trebuie scris frumos, in timp ce un eseu prost nu are astfel de calitati. Adevaratul eseist este "un mare senior al spiritului".

Eseul poate presupune si anumite distinctii intre diferitele specii, dar si confuzii in definirea si clasificarea acestora, mergand pana la asimilarea eseului de catre literatura propriu-zisa: exista romane-eseu, nuvele-eseu, anticipatii-eseu. Eseul in roman creeaza o anume "lirica eseistica", un "Essaycosmos in Romancosmos", fiind intalnita de la Samuel Butler, Aldous Huxley pana la Italo Svevo si Thomas Mann. O a doua confuzie pune semnul egalitatii intre eseu si critica literara; portretul literar este, in felul acesta, asimilat eseului. La fel, Sainte-Beuve punea semnul egalului intre eseu si critica literara inca de prin anii 1850. Critica nu poate fi incadrata in specia eseului, ea putand fi: conceptuala, culturala, biografica, obiectiva (dupa K. G. Just) sau descriptiva, meditativa, ironica (in clasificarea lui Bruno Berger). Eseul de factura teoretica este filozofic, eseul de factura critica se deosebeste prin formularea unor opinii diferite, isi depaseste uneori atributiile, devenind "critica pentru critica".

Estetica germana presupune trairea criticii, un fel de Lebenskritik. Eseurile "noii critici" franceze sunt insa eseuri pure. Dihotomia intre cele doua specii, eseul filozofic, teoretic si eseul de critica literara, este transanta. Se mai poate vorbi de moda eseului, considerat "panaceul studiilor literare, indiciu suprem de subtilitate si distinctie" (Adrian Marino), de adevaratul si falsul eseu, de influenta estetismului superficial ("Ktinstlerei") asupra unor astfel de compuneri literare.
Eseul contribuie la formarea unui nou mit literar: acela de liant intre celelalte specii, ca un panaceu al studiilor literare. Robert Musil afirma, in acest sens:

"in epoca noastra, manifestarea teoretico-eseistica este mai insemnata decat cea artistica".

Eseul nu este "anacronic", ci acceptiunea sa este, mai ales, moderna. Se poate face, in ultima instanta, deosebirea intre falsul eseu si adevaratul eseu, eliminandu-se, in cazul ultimului, falsul estetism ("Kiinstlerei"). Desi sta sub semnul inspiratiei spontane, alerte, mereu inventive, eclatante, eseul de valoare nu este supus efemeritatii. Efemeridele jurnalistice, pretiozitatea, stilul abscons, haosul sunt, in general, antieseistice si perisabile.