In explicitarea organizarii formale a textului poetic trebuie sa avem in vedere notiuni si concepte tratate anterior, privitoare la structurarea acestuia in versuri si strofe si la toate elementele de prozodie ce se implica astfel de la sine. Particularitatile spatiului imaginar dezvoltat de text presupun insa, in acelasi timp, si analiza altor componente, care creeaza de fapt imaginea si simbolistica globala a acestuia. La fel cum textul narativ dispune de o structura riguroasa a narativitatii, textul poetic prezinta o compozitie a poeticitatii, titlu, incipit, final, secvente poetice, relatii de opozitie, relatii de simetrie, elemente de recurenta (motiv poetic, laitmotiv, refren). Distributia inedita si armonizarea acestora creeaza spatiul imaginar al textului, referent complex al proprietatilor structurale ale discursului poetic.

TITLUL. Este un cuvant, o sintagma sau un enunt care anticipeaza continutul textului poetic, relevand de regula teme, motive, personaje sau valori metaforice dominante in text. "Titlului ii revine in parte, afirma Wolfgang Kayser, sarcina de a crea in receptor starea de spirit adecvata. Ceea ce realizeaza in teatru lovitura de gong si stingerea lampilor, - transpunerea magica in lumea poeziei,- trebuie in lirica sa realizeze adeseori titlul poeziei el singur. Totodata insa, titlul trebuie sa pregateasca pentru lumea deosebita a acestei poezii."


Data fiind puternica functie de individualizare a textului poetic, titlurile prezinta o extrem de mare diversitate. Daca poeziile medievale practic nu aveau titlu, Renasterea si epoca moderna dezvolta o tehnica din ce in ce mai expresiva si mai sofisticata de atribuire a titlurilor. Cea mai obisnuita era raportarea la speciile poetice traditionale, legenda, poveste, balada, epopee, fabula, idila, meditatie: "Balade si idile", de George Cosbuc, "Balada unui greier mic", "Balada mortii", de George Topirceanu, "Calin (file din poveste)", de Mihai Eminescu, devenite, in poezia actuala, in stilul parodic si ludic al poetilor optzecisti, extrem de expresive sau paradoxale: "Balada crinilor care si-au scris frumos", "Balada trandafirului cu aburi", de Emil Brumam, "Balada Scolarului", de Mihai Ursachi etc. Abundente sunt titlurile cu caracter nominal, care prezinta aspecte din natura ("Sfarsit de toamna", "Iarna", de Vasile Alecsandri, "Decor", de George Bacovia), stari de spirit ("Melancolie", de Mihai Eminescu), evenimente, personaje etc. Exista titluri epice, care contin enunturi-rezumat ale textului: "Ce mi s-a intamplat cu doua cuvinte", de Stefan Augustin Doinas.

INCIPITUL. Un rol asemanator titlului il are uneori si inceputul poeziei. Textul poate fi puternic marcat de inceputul si de sfarsitul lui, care pot realiza relatii de opozitie, de simetrie, de recurenta sau de paralelism. Incipitul poate prezenta o introducere treptata in structura textului ("A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata..." ) sau poate fi abrupt (ih medias res), cu sensuri implicate simbolic sau semnificativ in cuprins ("Traieste inca floarea frumoasa de ieri sara", D. Anghel, "Moartea Narcisului"). Incipitul poate fi si amanat, identificandu-l in mod real sau integral abia la sfarsitul textului. Uneori are rol de prolog, caruia ii corespunde simetric, in final, un epilog.

Incipitul fixeaza in mod obisnuit reperele spatiale si temporale ale cadrului poetic, pe care se construieste apoi intreaga structura a textului:

"Fiind baiet paduri cutreieram
Si ma culcam ades langa izvor..."

(M. Eminescu); "in portul vechi pogoara arborii numai noaptea" (Ion Vinea, "Chei").

FINALUL. Reprezinta secventa care inchide textul poetic, fixand in memoria lectorului impresiile esentiale ale acestuia.


Ca dimensiuni textuale, delimitarea finalului este dificila, depinzand de factori contextuali care nu permit o teoretizare precisa. Poate fi ultima strofa, ca in "Glossa" lui Eminescu (unde prezinta si o simetrie perfecta cu incipitul) sau poate fi alcatuit numai din unu-doua versuri, ca intr-o morala de fabula:

"Aceasta intre noi adesea o vedem
Si numai cu cei mari egalitate vrem."

(Gr. Alexandrescu, "Cainele si catelul"). Finalul poate cuprinde si un pasaj descriptiv, simetric unuia initial, permitand o interpretare simbolica (de exemplu in "Dascalita", de Octavian Goga).
Clasificarea curenta (Rodica Zafiu) este aceea de final inchis ("Strunele chitarei-s rupte
Si... romanta s-a sfarsit!", I. Minulescu, "Romanta fara muzica") si final deschis, care poate fi suspendat, aparand ca o simpla oprire, o intrerupere a discursului poetic, sau proiectat, prelungind ideatica poeziei dincolo de inchiderea textului:

"Mai lasa-ma un minut.

mai lasa-ma o secunda. [...] mai lasa-ma un anotimp, un an, un timp."

(Nichita Stanescu, "Viata mea se lumineaza").
SECVENTA POETICA. Sir de imagini sau de scene care formeaza o unitate in textul literar, determinata de o structura tematica, motivica sau de ordin prozodic. Se integreaza de obicei- organic in structura textului poetic, corelata cu alte secvente, cu care se afla in relatii de opozitie, de simetrie sau de recurenta. Se pot da ca exemple tabloul ninsorii din prima strofa a poeziei "Iarna", de Vasile Alecsandri, adresarea directa a poetului catre codru in poezia "Revedere" sau invocatia magica a Catalinei din poemul "LuceaHrul".

Delimitarea secventelor poetice in analiza literara faciliteaza intelegerea textului si constituie premise pentru o interpretare corecta si nuantata a semnificatiilor.
RELATIILE DE OPOZITIE. Sunt legaturi ce se stabilesc in textul poetic determinate de structura acestuia si de figurile de stil dominante. Apar de obicei datorita figurilor de opozitie, antiteza, oximoron, dar si ambiguitatilor bazate pe neconcordanta sau contradictie. Opozitii, bazate pe antiteze ireductibile, apar intre personajele din "Scrisoarea III", de Mihai Eminescu, sau intre imaginea trecutului glorios si a prezentului decazut. Opozitii se stabilesc si intre incipit si final, de pilda in poeziile "Lacul", "Floare albastra", "Revedere", creatoare de efecte poetice de mare profunzime.
RELATIILE DE SIMETRIE. Simetria este o conditie esentiala a artei, desprinsa de altfel dintr-o nazuinta universala catre simetrie a lumii materiale. Exista arte ale simetriei, muzica, sculptura, arhitectura si, fara indoiala, nici poezia nu se poate sustrage acestei legitati, cu atat mai mult, cu cat metrica si prozodia ii impun organizarea simetrica a unitatilor ritmice. in textul poetic relatiile de simetrie sunt extrem de sugestive si constituie de fapt un principiu de baza al organizarii nu numai formale, ci si alegorice si simbolice. Exista o simetrie conceptuala ce nu se limiteaza la simpla ordonare de sensuri literare, ci se extinde la mari ansambluri de imagini, de concepte, de idei, de mari sisteme filozofice, intrupate in alegorii si simboluri profunde. Simetriile din poemul "Luceafarul" ii dau valoarea de capodopera, fiind organizate pe mai multe planuri: formal-textual, in tablouri terestre si cosmice de mari dimensiuni, cu transgresari repetate, intr-o intentie de a reface armonia initiala a cosmosului; ideatic, in relatia timp uman - timp universal; alegoric, in conditia geniului nemuritor, dar nefericit in singuratatea eternitatii sale.
RELATIILE DE RECURENTA. Sunt relatii de revenire, de mare diversitate in textul poetic. Literatura insasi se bazeaza pe revenirea la aceleasi cateva mari teme care ii asigura substantialitatea, in ideea, confirmata de teoria literara, ca temele, in literatura lumii, sunt putine, numai formele de reprezentare a lor sunt mereu altele. Exista deci o recurenta a temelor si a motivelor, care se recompun mereu altfel sau in forme literare diferite. Exista apoi o recurenta in planul formal si al prozodiei. Versul insusi, prin esenta sa, este un fenomen de recurenta, prin "intoarcerea" pe care o executa la capatul randului, reluand structura prozodica, masura, ritm, rima. Poeziile cu forma fixa, tertina, sextina, glosa, sonetul, rondelul, gazelul, pantomul, au forme de recurenta riguros studiate de-a lungul timpului. in fine, in aceeasi sfera se inscriu figurile de repetitie, aliteratia, asonanta, anafora, chiasmul, climaxul, epifora, tautologia.
MOTIVUL. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr. motif, it. motivo. Este unitatea structurala minimala a textului poetic, desemnand unitati imagistice sau de continut, insa cu semnificatii culturale mai largi, consacrate de o utilizare indelungata in literatura. Exemple pot fi numeroase: motivul codrului, al lunii, al izvorului etc, in poezia eminesciana, al toamnei, al ploii, al parcului solitar la simbolisti, al mioarei nazdravane si al maicutei batrane in "Miorita".

O configuratie stabila de motive formeaza de regula o tema literara, iar in interpretare structuralista un topos.
TEMA. (Din fr. theme, lat. lit. thema, gr. thema, "subiect").

Este o schema .functionala de situatii si de motive care pot aparea, in diferite viziuni de creatie si in diferite combinatii, intr-o opera literara. Simplificator, se poate spune ca reprezinta aspectul de viata prezentat in textul literar. Teme literare sunt considerate in genere putine, strabatand veacurile in diverse formulari si interpretari: dragostea, moartea, tema geniului nefericit, a avarului, a arivistului, a pacalitorului pacalit etc.
LAITMOTIVUL. (Din germ. Leitmotiv, "motiv conducator"). Termen creat mai intai in muzica pentru a desemna o tema muzicala sau un motiv ce revine frecvent pentru a caracteriza un personaj, o stare sufleteasca sau o situatie. Cu acelasi rol este folosit si in literatura, constand in unitati compozitionale, motive sau enunturi ce se repeta semnificativ la anumite intervale ale textului.

Este folosit mai ales de poetii simbolisti, indeosebi de George Bacovia.