ANTITEZA. Denumirea provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr.
antithese, gr. antithesis, "opozitie".

Figura de stil derivata dintr-un procedeu de gandire care consta in asocierea a doua cuvinte, expresii, idei, imagini sau notiuni cu sens contrar, cu scopul de a se pune in evidenta reciproc:

"Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate..."

(M. Eminescu); "Caci voi murind in sange, ei pot sa fie mari."

(M. Eminescu).

HIPERBOLA. Termenul provine din fr. hyperbole, gr. hyperbole (hyper, "peste, deasupra", ballein, "a arunca").

Este o metafora la care transferul denumirii are drept consecinta marirea exagerata, intensificarea imaginii obiectului sau invers, minimalizarea acesteia peste limitele sale firesti. Hiperbola este folosita in limbajul curent, prin crearea unor termeni ce sugereaza exagerarea pozitiva sau negativa:

"un urias", pentru un om inalt, "un pigmeu", pentru un om scund. Dupa Demetrios, hiperbola, ca proces de gandire, se realizeaza: - prin asemanare, inrudindu-se cu comparatia:

"fuge ca vantul", "in grau spicul cat cocosu " (T. Arghezi); - prin exces: "mai alba ca zapada"; - prin imposibilitate: "isi sprijina capul de cer".


In functie de partea de vorbire prin care se exprima, Gh. N. Dragomirescu le clasifica astfel: a) hiper­bola verbala, realizata de regula prin metafora:

"Batranii se supara ca si cei tineri au inceput sa zboare..."

(Al. Vlahuta); "Flacarile se inaltau pana la cer."

(Al. Vlahuta), verbul fiind asociat aici cu substantive si expresia avand sens adverbial; b) hiperbola adjectivala: "spiritele nenorocite sunt purtate fara repaos de suflarea vijeliilor infernale" (Al. Odobescu); c) hiperbola substantivala: "Caci se adunau paganii roata
Si-un om era reduta toata."

(G. Cosbuc); d) hiperbola perifrastica: "Frumoasa cat eu nici nu pot
O mai frumoasa sa-mi socot."

(G. Cosbuc).


In literatura romana, cea mai cunoscuta hiperbola este aceea din balada "Pasa Hassan", de George Cosbuc, de fapt o hiperbola globala, cumulativa, ce include sugestii hiperbolice si metaforice produse de mai multe expresii literare: "Salbaticul voda e-n zale si-n fier
Si zalele-i zuruie crunte,
Gigantica poart-o cupola pe frunte,
Si vorba-i e tunet, rasufletul ger,
Iar barda din stanga-i ajunge la cer,
Si voda-i un munte".


METAFORA. Potrivit "Dictionarului de termeni literari", denumirea vine din fr. metaphore, gr. metaphora, insemnand "transportare, stramutare".

Este procedeul artistic prin care un obiect obisnuit este inlocuit cu unul neobisnuit, pe baza unei corespondente reale sau imaginare. Metafora este o figura de stil ce renunta la termenii comparatiei, "ca si", "precum", "ca", "asemenea", un fel de comparatie simplificata, prin acest fapt mai expresiva, cu efecte semantice si imagistice neasteptate.
Aristotel a observat primul care este natura metaforei: trecerea de la un concept ce se aplica la o categorie conceptuala sau la un obiect, la un altul, cu care se aseamana. Dumarsais observa ca "seceta de cuvinte" a nascut metafora ("Des Tropes"). Metafora este, dupa Giambattista Vico ("Scienza nuova"), o modificare a temeliei lumii, fiind de esenta metafizica. Jean Paul Richter atribuie metafora "instrainarii de natura" ("Vorschule der Aesthetik"), iar Schlegel o priveste ca pe un ornament al stilului poetic ("Vorlesung uber schone Literatur und Kunst"). Simbolistii isi propun sa descopere prin metafora o "lume invizibila", dincolo de mohorata lume a realului. Unele cuvinte abstracte isi au originea in metaforizarea unor concepte mai vechi, iar o explicatie etnologica este data de Heinz Werner in "Die Ursprunge der Metapher", ca provenind din tabuizarea unor concepte mai vechi. Functia cognitiv-filozofica este sustinuta de Ortega y Gasset in "Cele doua mari metafore ale filozofiei": functia psihologica vizeaza catharsisul, iar cea estetica frumosul. Metaforele pot fi personificatoare: "Batranul fluviu bate-n maluri
Luptand sa rupa trupul ghetii
Sub care bratele-i sunt prinse" (Duiliu Zamfirescu, "Iarna pe Dunare"), cosmologice: "Tu esti un cer de toamna frumos si fara pata" (Baudelaire, "Convorbire"), unificatoare: "plansul auriu al unei stele" (Al. Philippide, "Aur sterp"), sinestezice: "A, noir corset velu des mouches eclatantes" (Rimbaud, "Voyelles"). Lucian Blaga distinge, in "Geneza metaforei si sensul culturii", metafore plasticizante, ce provin din domeniul lumii reale, si metafore revelatorii, sporind semnificatia faptelor in sine:

"Soarele, lacrima Domnului, cade in marile somnului" ("Asfintit marin").

Alte informatii referitoare la matafora ->

METONIMIE. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr. meto-rtymie, lat., gr. metonymia, "re-numire, inlocuire a unui nume cu altul".

Reprezinta transferul denumirii bazat pe contiguitatea logica dintre obiecte. In timp ce metafora reda asemanarile exterioare, metonimia reflecta legaturile interne, mai abstracte, fiind un fel de metafora esentializata: - contingente spatiale: clasa ("sala")
clasa ("de elevi"); - contingente temporale: pranz ("amiaza")
pranz ("masa de pranz"), ora ("60 de minute")
ora ("lectie"); - legatura dintre cauza si efect, dintre actiune si rezultatul actiunii: traducere ("actiunea de a traduce")
traducere ("text tradus").
Metonimia pastreaza, ca si metafora, o mare putere de plasticizare:

"Tu te lauzi ca Apusul inainte ti s-a pus?" (M. Eminescu); "I una-si picura argintul
Tremurandu-l pe fereastra."

(O. Goga).