Pe acest temei se constituie si imaginile produse de figurile de stil. Comparatia mentine, de exemplu, la distante simetrice, intr-un echilibru relativ, imaginea plastica a ambilor termeni comparati. in versul "Pe un deal rasare luna ca o vatra de jaratic", in spatiul ideal se alatura imaginea astrului noptii cu aceea a unui jaratic intens, incert situat la orizont. intre ele se creeaza ceea ce observa Gerard Genette:

"...o distanta, un spatiu care, ca orice spatiu, poseda o forma. Numim aceasta forma figura, si vor fi tot atatea figuri cate forme vom putea gasi pentru fiecare spatiu de fiecare data creat intre linia semnificantului si a semnificatului".

Figurile de stil, ca si figurile geometrice, de pilda, sunt forme spatiale, mai putin precise decat ele, reprezentabile potrivit imaginatiei, experientei, instructiei si sensibilitatii fiecarui cititor. Ele creeaza, potrivit unei clasificari traditionale, imagini vizuale, auditive, olfactive, cinetice sau motorii, sinestezice, acestea din urma bazate pe o interferenta de simturi si de senzatii. Perceptia spatiului literar incepe sa se structureze tocmai prin aceasta confluenta a elementelor relationate si transformate in harta imagistica, alcatuita dintr-o multime de piese imponderabile, unite insa intr-un spatiu comun, prin semnificatii convergente. Iata cum se produce imaginea artistica, spatiala, a bine cunoscutului vers din poezia "Iarna", de Vasile Alecsandri:


"Tot e alb, pe camp, pe dealuri, impregiur, in departare".

Proiectia in spatiul imaginar a fiecarui cuvant din acest vers explica, pe de o parte, schematic, modul in care se produce imaginea literara, pe de alta parte felul in care sintaxa textului produce sintaxa imaginarului. Tot, pronume nehotarat, cu functie de subiect, declanseaza dintr-o data un spatiu cu margini incerte, cat poate cuprinde, sub zari joase si inchise, miscarea oculara. Luat singur, poate da o reprezentare abstracta, aproape golita de continut plastic, rara o identitate precisa. Aici insa cadrele spatiului sunt umplute de sugestiile semantice ale adjectivului alb, care i se suprapune integral, asa cum se identifica o calitate cu obiectul caruia ii apartine.

Liantul perfect dintre ele este, ca si in sintaxa, verbul copulativ e. Spatiul, astfel conturat si reprezentat vizual si cromatic, isi distinge, la interventia eului privitor (se poate deduce, din versurile anterioare, o coborare a privirii initiale din inalt catre orizontul terestru), elemente subordonate (inclusiv sintactic, cu functie sintactica de complemente): pe camp, pe dealuri, impregiur, in departare, presupunand o miscare oculara inceata, cu popas pe fiecare element, prin cuprinderi largi de jur imprejur, de la aproape catre departe, dovada fiind caracterul din ce in ce mai nedeterminat al observatiei, reprezentabil si sub aspectul clasei morfologice: camp > dealuri (substantive) > impregiur > in departare (adverb si locutiune adverbiala).