Genul epic, a carui denumire provine de la grecul epicos (epos), cu sensul de cuvant, zicere, ceea ce se exprima prin cuvant, discurs, cuprinde totalitatea creatiilor epice, adica acele opere literare in care autorul isi exprima indirect sentimentele prin povestirea unor fapte, a unor intamplari si prin intermediul personajelor.

Se desprinde de aici faptul ca orice opera epica are trei elemente definitorii: naratorul (cel care povesteste faptele), actiunea (totalitatea faptelor, a intamplarilor) si personajele (persoane care savarsesc faptele si sunt purtatoarele mesajului autorului). o6h127ob83svb
Intrucat in operele epice sunt povestite fapte, intamplari, modul de expunere caracteristic acestor creatii este naratiunea. Acesta este modul de expunere predominant, insa se poate imbina si cu celelalte moduri de expunere - descriere, dialog, monolog interior, evocare.

In ceea ce priveste naratorul, acesta poate fi scriitorul insusi, si atunci relatarea faptelor se face la persoana a IlI-a, sau unul dintre personajele care participa la actiune, de data aceasta naratiunea facandu-se la persoana I. Naratorul se detaseaza de faptele povestite, este obiectiv si relateaza intamplarile ca un observator din afara universului imaginat. Obiectivitatea relatarii trebuie sa se realizeze indiferent cine este naratorul - autorul sau un personaj al operei. Genul epic este, asadar, preponderent genul persoanei a IlI-a si al timpului trecut, uneori insa naratiunea facandu-se si la persoana I.
Actiunea este constituita din totalitatea faptelor, a intamplarilor relatate si are o serie de trasaturi caracteristice.

In primul rand are o mare mobilitate in timp si spatiu, operele epice putand relata intamplari petrecute cu multa vreme inainte, pe o perioada lunga de timp, sau intamplari recente, ce se pot succeda doar in cateva ore. Locul desfasurarii intam­plarilor se poate schimba, iar aceleasi personaje pot actiona si se pot deplasa in spatii diverse, intr-un moment sau altul. In al doilea rand, actiunea se caracterizeaza, in general, prin unitate compozitionala, fiind prezentat, de obicei, mai intai locul si timpul actiunii (situatia initiala), ca apoi sa intervina alta situatie, care o modifica pe cea de la inceput si determina, astfel, desfasurarea altor intamplari. intamplarile au un punct maxim de incordare si un final. Altfel spus, intamplarile povestite se constituie in subiect al operei epice ale carui momente sunt: expozitia (expozitiunea) - prezentarea locului, timpului si a unora dintre personaje -, intriga (momentul care determina deru­larea actiunii), desfasurarea actiunii (faptele determinate de intriga), punctul culminant (momentul de maxima incordare) si deznodamantul (sfarsitul actiunii). Desigur ca ordinea si chiar numarul acestor momente difera in functie de intentiile autorului.

In al treilea rand, amploarea si complexitatea actiunii operelor epice va­riaza, ele putand infatisa un singur moment din viata unuia sau a cate: va personaje, ori o imagine ampla a vietii, cu elemente numeroase. De fapt, aceasta caracteristica a actiunii constituie unul dintre criteriile in baza carora se clasifica operele epice.


In ceea ce priveste personajele, al treilea element constitutiv al unei opere epice, acestea sunt atat agentii actiunii (cei care savarsesc faptele), cat si purtatoarele mesajului pe care autorul vrea sa-l transmita prin opera literara.
Personajele operelor epice prezinta o mare diversitate in functie de: locul ocupat in actiune (principale, secundare, episodice - figurante), modul in care sunt prezentate in opera (individuale sau colective), raportul lor cu realitatea (reale, imaginare, simbolice, alegorice), dupa metoda de creatie folosita de scriitor (romantice, realiste, clasice) etc. Ele difera si ca numar, in functie de amploarea si complexitatea actiunii, fiind mai putine cand actiunea este simpla, sau mai numeroase intr-o actiune complexa.
Toate aceste caracteristici ale operelor epice se intalnesc atat in creatiile populare, cat si in cele culte. in schimb, fiecare categorie are speciile sale. Astfel, in literatura populara se intalnesc urmatoarele specii literare ale genului epic: in versuri - balada (cantecul batranesc), legenda, cantecele rituale (plugusorul, oratia de nunta); in proza- basmul, snoava, legenda. Dupa cum se observa, unele dintre ele pot fi alcatuite atat in versuri, cat si in proza, cum este, de pilda, le­genda.
Fiecare dintre aceste specii au trasaturile lor specifice, existand insa si situatii in care elementele definitorii ale unei specii literare se intalnesc si la alta, datorita fenomenului contaminarii, prezent in creatia populara in cadrul procesului de trans­mitere a ei pe cale orala.

Epica scrisa (culta) se manifesta, si ea, atat in versuri, cat si in proza.
Speciile epice alcatuite in versuri sunt balada, poemul, epopeea, legenda si fabula, iar in proza se intalnesc basmul,, anecdota, schita, nuvela, povestirea, romanul, reportajul, eseul, memoriile si jurnalul.
Comparand aceste specii literare cu cele din epica populara, constatam ca genul epic cult este mai cuprinzator si mai diversificat. Totodata, el cuprinde cate-: va specii intalnite si in genul epic popular- balada, legenda, basmul -, iar o specie ; populara, cum este snoava are corespondent, in epica scrisa, prin anecdota.