Imnul este o specie a liricii cetatenesti, care isi trage numele din grecescul hymnos, avand sensul de "cantec de biruinta, de slava" si este una din cele mai vechi forme de poezie din literatura universala.

Initial, in Antichitate, imnul era un cantec solemn de preamarire a eroilor sau a zeilor. Apoi, el isi largeste continutul proslavind si divinitatea, o personalitate, patria, o idee, un eveniment deosebit si chiar un sentiment nobil.

La origine, imnurile erau invocatii religioase, cu timpul, largindu-si continutul, multe dintre ele au devenit creatii profane.

In secolul al XlX-lea, o data cu formarea natiunilor, au aparut imnurile nationale, care sunt cantece patriotice solemne, adoptate de o tara sau alta si care exprima idealurile de unitate nationala ale unui popor, dorinta de libertate si solidaritate a acestuia. Imnurile nationale sunt intonate in cadrul unor ceremonii publice, nationale si internationale.


Deoarece ele exprima nu numai unitatea de vointa a unei colectivitati nationale, ci si pe aceea a unei colectivitati sociale, imnurile pot fi si internationale, referindu-se la intregi categorii sociale. Astfel, au aparut - Gaudeamus igitur -imnul studentilor, Imnul olimpic - in cadrul olimpiadelor etc. Sub aspect compozitional, imnul incepe printr-o invocare retorica, contine numeroase indemnuri sau apeleaza la evocare pentru a ilustra calitatile deosebite a ceea ce el preamareste. Nu de putine ori, imnul capata sensul unei meditatii solemne, in care invocatia initiala este numai un pretext.

Fiind cantece de slava, de biruinta, imnurile au fost puse pe muzica si se canta, versurile lor avand un ton solemn, avantat, mobilizator.

In literatura universala au scris imnuri Pindar, Safo, Fr. Schiller, Ch. Baudelaire, Novalis, iar in literatura romana aceasta specie a fost ilustrata prin creatiile lor de Iancu Vacarescu, Vasile Alecsandri, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ioan Alexandru.