Principalele instante narative sunt autorul, naratorul si cititorul (in operele literare orale, ascultatorul), intre care, in desfasurarea naratiunii, se stabilesc relatii mai mult sau mai putin complicate si expresive. Autorul concret este persoana care scrie o carte, redacteaza o piesa de teatru, un eseu, aparand adeseori, in romanul realist, ca autor abstract, ca o voce omniprezenta si omnipotenta in text. Autorul se afla in afara textului; el are viziunea de ansamblu asupra continutului, concepe mesajul, este un metteur en scene (regizor), alegand modalitatile de a opera cu tehnicile narative, cu naratorul si personajele. Personajul este cel ce joaca rolul imaginat de autor, participand la evenimente, in timp ce naratorul, ipostaza literara a autorului real, le "inregistreaza", le reda, descrie personaje si spatii narative, explica sensul evenimentelor. Observatia Iui se traduce printr-un discurs narativ bine precizat, care il implica prin perspectiva pe care o are asupra evenimentelor. Naratorul este o voce careia autorul ii desemneaza rolul de a nara, de a povesti faptele, de a descrie locurile si personajele dintr-o opera literara epica.

Este o voce auctoriala cu un anumit grad de autonomie, care se traduce printr-o relatie semnificativa intre autor si narator. Exista un narator omniscient, care povesteste de obicei la persoana a treia, caracteristic prozei obiective, traditionale, independent de autor si de personaj, caruia autorul ii confera de fapt o independenta narativa totala (naratorul > personajul). Situatia de maxima omniscienta se manifesta in romanul de tip balzacian, in care autorul dobandeste ipostaza unui demiurg al lumii imaginare pe care o creeaza.

Uneori naratorul, chiar exprimandu-se la persoana a treia, isi pierde calitatea de omniscienta, prin preluarea functiei narative de catre un personaj prin viziunea caruia se filtreaza faptele, asa-numita focalizare epica. Este personajul raisonneur, "reflector", care selecteaza si interpreteaza, in mod subiectiv, faptele pe care le prezinta. Se impun totusi cateva nuantari: povestitorul presupune o audienta, in timp ce naratorul reia firul faptelor doar pentru cititor. Naratorii din "Hanu Ancutei" sunt si povestitori in acelasi timp, pentru ca ei se afla in fata unui auditoriu, se confrunta mereu cu reactia publicului: Lita Salomia, comisul Ionita, orbul sarac fac parte dintr-o galerie de personaje ce refac trecutul prin intermediul naratiunii. Naratorul poate fi si impersonal; el nu povesteste decat pentru cel care urmareste firul actiunii: in acest caz, se identifica, in mod concret, cu scriitorul. Naratorul poate cunoaste mai mult decat autorul, la fel de mult ca acesta sau mai putin. El poate sa dezvaluie ceea ce stie sau prezinta grade diferite de comunicare, mintea lui fiind uneori impenetrabila pentru autor. Personajele pot indeplini functia de naratori sau evolueaza la o distanta apreciabila de autor.

Proza moderna tinde sa reduca omniscienta naratorului, suspectata de inautenticitate. Cand naratorul se exprima la persoana intai (uneori chiar la persoana a doua), in acest caz povestirea fiind subiectiva, tinde sa se realizeze o egalitate cognitiva intre narator si personaj (naratorul = personajul), specifica mai ales prozei moderne, producandu-se o trecere de la epica obiectiva la cea subiectiva. Aici naratorul, implicat ca personaj (narator-personaj, narator-martor, narator-mesager, narator-cdnfident etc), nu stie mai mult decat acesta,- transpunand cunoasterea realitatii in planul subiectiv, al intenselor trairi interioare. Naratiunea si dialogul din proza traditionala sunt inlocuite cu monologul, care implica modalitati narative ale prozei moderne, memoria involuntara si fluxul constiintei. in noul roman francez, naratorul se situeaza in antiteza totala cu cel omniscient, ajungand sa stie chiar mai putin decat personajul (narator < personaj). Raportul dintre narator si personaj creeaza viziunea sau perspectiva narativa, denumita in unele tratate de teorie literara si viziunea "dindarat" (pentru naratorul ominiscient), "impreuna cu" (pentru egalitatea dintre narator si personaj) si viziunea "din afara", in care naratorul stie mai putin decat personajul, ramanand in ipostaza de simplu martor.


Camil Petrescu este adeptul declarat al autenticitatii in literatura, concept explicat cu suficiente detalii in prezentarea universului artistic al scriitorului. De aceea, el alege povestirea la persoana intai, consemnand numai experienta directa a personajului-narator. Mai mult, in "Patul lui Procust", prin folosirea jurnalului-colaj si a confesiunii directe, el multiplica vocile auctoriale la patru, egale cu numarul personajelor care se manifesta narativ in roman. in acest fel, el se apropie de experiente indraznete in romanul secolului XX, ca, de exemplu, in "Valurile" Virginiei Woolf, in care exista sase voci narative.

De partea cealalta a textului se afla cititorul, care, la randul lui, este abstract (Umberto Eco il numeste Cititor Model, ideal, cel pe care tinde autorul sa si-l formeze pentru a intelege sensurile depline ale operei), concret si fictiv (denumit si naratar).