Ca o trasatura distincta, sensibil diferita de a altor popoare, literatura romana descinde, in latura ei scrisa, direct din istorie. O faza mitica sau macar mitic-eroica initial consemnata, precum in literaturile elina, germana, franceza, engleza, daca nu luam in considerare un anume miraculos crestin, treptat iesit din campul literelor propriu-zise, ii lipseste. Subiacente, ca si folclorul, congenere acestuia, miturile patrund ulterior in constiinta literara, producand fenomenul benefic de recurenta. Despre Zburator si despre "eresuri", de pilda, vorbeste mai pe targ abia Dimitrie Cantemir, in "Descrierea Moldovei", dupa cum, despre folclor, prima consemnare notabila o intalnim la Neeulce, in "O sama de cuvinte".



O severa luciditate a istoriei refuza, de la inceput, la cronicari, consemnarea mitului; obarsiile fabuloase, existente la alte popoare, sau cele denigrante, "basnele", sunt respinse deopotriva. intre Poezie si Istorie, ca sa folosim termenii lui E. M. Forster, optiunea este ferma in favoarea celei din urma. intre "Vietile paralele" ale lui Plutarh si "Alexandria" anonima, carte populara, plina si ea, desigur, de "basne si scornituri", Miron Costin nu se comporta deloc dilematic. Menite sa acopere golul documentar al celor paisprezece secole de existenta autohtona de la intaiul descalecat, primele scrieri originale exploreaza febril framantata terra Incognita (pe alunei) a istoriei noastre arhaice. Receptand fiorul acestei mari necesitati, Grigore Ureche scrie deliberat, in cronica sa, "ca sa nu sa innece a toate tarale anii trecuti si sa nu sa stie ce s-au lucrat."



O teama de vacuumul istoric "spane (si) gandul" lui Miron Costin; a lui a "inimii durere", de om aflat "supt cumplite vremi", este mai mult decat expresia unei voci singulare, este de fapt o formula, o metafora-arhetip care exprima conditia aspra in istorie a unei intregi comunitati etnice perpetuu amenintate, impotriva careia, in veac, totdeauna "cu primejdii si cu scarbe au venit mari craii si prea puternice".


Istoriografia a reprezentat, in aceste conditii, alaturi de scrierile religioase, prima forma de manifestare a cuvantului scris, mai intai, in secolele al XV-lea si al XVI-lea, in limba slavona, limba de cult si de cancelarie domneasca, apoi in limba romana.

MACARIE, episcop al Romanului, discipol al lui Teoctist, mitropolitul, scrie, din porunca lui Petru Rares, o cronica a perioadei 1504-1551, avand ca model "Istoria sinoptica" a cronicarului bizantin Constantin Manasses. Cu Macarie apar in istoriografia romana cronicile cu caracter memorialistic. El are o atitudine laudativa la adresa lui Petru Rares, condamnand, uneori cu vehementa, actiunile adversarilor domnului. Cronicarul osandeste uneltirile boierului Mihu, "om foarte viclean", sau aminteste ca Soliman, "prea ingamfatul stapanitor al turcilor", se avanta cu urdia pagana impotriva Moldovei. Boierii, "ca niste caini turbati", vor sa-l abandoneze pe Rares. La Ciceu, dupa fuga lui, "doamna il asteapta cu nerabdare, [...] iar Petru isi imbratiseaza copiii ca un «vultur ce-si acopera puisorii fara pene»".


Dupa reluarea domniei, Petru Rares trece la pedepse impotriva tradatorilor. Dupa moarte, locul ii este luat de Ilias, un domn nedemn, care isi apleca "urechile si inima la turcoaice spurcate", iar mai tarziu a plecat la Constantinopol si s-a turcit, fapt ce-l face pe Macarie sa izbucneasca in imprecatii.

EFTIMIE, egumen stabilit la manastirea Capriana, nu a cunoscut cronica lui Macarie decat in versiunea ce se opreste in 1542, dar si scrierea sa este violenta la adresa urmasilor lui Petru Rares. Ilias e vazut intr-o lumina defavorabila si cronicarul nu-l cruta nici pe Stefan Rares. Pe Alexandru Lapusneanu, din indemnul caruia scrie cronica, il copleseste de laude. Cronica se opreste in momentul alegerii locului manastirii Slatina, in 1554.

AZARIE, cunoscut ca ucenic al lui Macarie, reconsidera imaginea negativa a lui Stefan Rares, pe care il vede "inocerlt ca un miel", iar lui Lapusneanu ii trece cu vederea macelul celor 47 de boieri, prezentandu-l extrem de bisericos. Scrie cronica la cererea lui Petru Schiopul si il uraste pe Ion Armeanul, parerea lui fiind ca trebuia sa asculte sfatul lui Ioan Golia si sa evite lupta cu oastea turceasca. Perioada tratata este 1551-1574.                                                        _;
Scrierile lui Macarie, Eftimie si Azarie se asaza stilistic sub influenta cronicii grecesti a lui Manasses, tradusa si in limba slavona, imprumutand de aici formule retorice si stilistice pe care le adapteaza la imprejurarile si personajele descrise, fapt relevat cu malitie de G. Calinescu:

"Despuind la fel pe Manasses, Azarie are acum un dictionar intreg de imagini conventionale (cu aripi mari, cu plete frumoase, cu chip de fiara, gingas la fata, cu turnuri tari, cu aripi mici, crud ca leul, inimos ca leul) pe care le arunca pe unde poate."

Ei personalizeaza totusi perspectiva narativa, depasind ipostaza de autor abstract, cronicile continand si referiri personale, invocatii adresate, muzei cuvantului, motivari ale demersului auctorial, care vor fi preluate si dezvoltate de marii cronicari. Chiar subiectivitatea de care sunt acuzati exprima tendinta neconcordantei dintre istorie si discurs, creatoare de spatiu literar. Presiunea istoriei care se cere consemnata, chiar daca este din vointa straina, domneasca, si abilitatile poetice si narative demonstrate in cronici se datoreaza unui mediu cultural pregnant din locasurile de cult romanesti, aflat sub influenta puternica a Bizantului. La aceasta se va adauga, in secolele urmatoare, puterea de iradiatie a Renasterii si a culturii umaniste europene, cu care vor intra in contact marii cronicari si carturari ai Evului Mediu romanesc, de la Nicolaus Olahus si Grigore Ureche pana la Dimitrie Cantemir.