Sub acest titlu generic ne-am obisnuit sa asezam toate pro­ductiile literare create, transmise si pastrate de masele populare, prin indivizi inzestrati iesiti din rindul acestora, din cele mai vechi timpuri pina astazi. Literatura populara este in fond o componenta a ansamblului de fapte de cultura pe care il numim cu un cuvint de circulatie internationala folclor (de la engl. folk-lore= "intelep­ciune populara").

Considerat ca o secventa constitutiva a culturii populare, folclorul cuprinde literatura, muzica, dansul si teatrul popular, deci toate manifestarile artistice datorate creatorilor populari si destinate poporului. Spre deosebire de arta culta, de literatura, muzica, teatrul create de autori cunoscuti si pastrate in scris, in manuscrise sau carti tiparite - folclorul a fost creat, tran­smis si perpetuat timp de multe secole pe cale orala, prin viu erai, direct, de la interpret la ascultatori, fara mijlocirea paginii tiparite,-sau, mai recent, a discului ori a benzii de magnetofon.

Din aceasta trasatura fundamentala a sa, numita oralitate, de­curg alte caracteristici, definitorii ale folclorului si, implicit, ale literaturii populare.

Este vorba, mai intii, de caracterul colectiv, prin care intelegem ca la producerea unui bun folcloric au contri­buit, in timp (mai rar si simultan) mai multi creatori; in circulatia lor orala textele folclorice sufera modificari, transformari, fiecare interpret adaugind ceva de la sine sau lasind ceva deoparte, con­tribuind dupa puterile sale, dupa talent, la infrumusetarea piesei respective sau, dimpotriva, la degradarea ei.

S-ar putea spune ca fiecare interpret este, intr-un fel, si creatorul bucatii respective, creatia unuia nesemanind niciodata per­fect cu a altuia. Mai mult, acelasi cintec sau acelasi basm spus de mai multe ori, de acelasi interpret, va prezenta, de fiecare data, deosebiri rezultate din omisiuni, adaosuri, modificari etc. Fiecare noua creatie, deosebita intr-un grad mai mare sau mai mic de ce­lelalte, poarta numele de varianta. Textele folclorice vietuiesc prin variante, a caror valoare este inegala, a caror soarta este greu pre­vizibila: unele au sansa de a fi culese, transcrise si editate in colectii, altele dispar indata dupa ce au fost zise, cele mai multe se transforma, se innoiesc, devin cu totul altceva decit au fost mai inainte.

in acest proces de creatie si transmitere orala, prin variante, a faptelor de folclor, numele creatorilor au fost rareori pastrate, mentionate in vreun fel. De aici rezulta caracterul anonim al cre­atiilor populare, faptul, deci, ca de cele mai multe ori nu putem sti cu certitudine (si nici nu intereseaza prea mult) cine a fost "au-toruj" unei doine, al unui basm sau al unei ghicitori.

In transmiterea lor orala cele mai multe dintre productiile fol­clorice prezinta o impletire a mai multor moduri de expresie artis­tica, o simbioza a mai multor arte: versul se ingemaneaza cu me­lodia, itneori cu tactul jocului, cu gestica si cu mimica celui care il zice. insotirea aceasta a mai multor modalitati artistice in pro­ducerea unui singur bun folcloric poarta numele de sincretism. in­telegerea naturii sincretice a faptelor de folclor este foarte impor­tanta pentru aprecierea corecta a unor fenomene care altfel ar fi greu de explicat, ca de exemplu limitarea lungimii versului popular cintat la 5-6 sau 7-8 silabe, impartirea versului in picioare metrice bisilabice cu accentul pe prima silaba, absenta strofei, natura spe­cifica a rimei, dispunerea acesteia in perechi (aa, bb, ce.) sau in lungi perioade monorimice (aaaa...) etc. Toate aceste particula­ritati ale versului popular cintat, datorate tocmai insotirii sale cu melodia, il fac de neconfundat, il diferentiaza net de versul poeziei culte, ne permit sa-l recunoastem cu usurinta orieind.

Desigur, in manualele scolare, in colectiile si antologiile de literatura populara textele sint publicate cel mai adesea fara partea lor muzicala si noi le studiem, le comentam si le apreciem ca opere literare* faeind abstractie de sincretismul lor firesc, desi chiar in denumirile unora dintre ele latura muzicala este implicata: "cintec liric", "cintec de haiducie", "cintece epice sau cintece batrinesti" etc. Sint productii folclorice carora le lipseste componenta muzicala, melodica (basme, legende, snoave etc), dar si aici textul literar propriu-zis este insotit in timpul spunerii de gestica, de mimica si de intonatia povestitorului.

Fara indoiala, interpretarea literara a textelor folclorice nu pierde foarte mult daca nu se tine seamain masura cuvenita de partea muzicala, gestuala etc. A acestora. "in poezia populara, tex­tul (spre a fi judecat esteticeste) - spunea G. Calinescu - nu numai ca se dispenseaza de melodie dar, eliberat de ea, apare in toata plenitudinea, cu o ritmica, cu o leganare proprie si pe masura ce prin mijlocirea cartii ne obisnuim a recita versuri populare, recon­stituirea spectacolului muzical ni se pare de domeniul arheologiei, intr-atit folclorul depaseste .gustul unor anume grupuri umane spre a interesa pe toti iubitorii de literatura chiar refractari com­promisurilor cu muzica."

Este aici, desigur, opinia unui literat, a unui mare critic si istoric literar care a scris pagini admirabile des­pre folclorul romanesc; trebuie, totusi, sa aratam ca un "plugusor" citit este mult mai putin exprexiv decit un "plugusor" ascultat si vazut in desfasurarea vie a obiceiului.

Ajungem, astfel, la alta particularitate a creatiilor folclorice: de cele mai multe ori ele nu au o existenta independenta, nu exista in sine si pentru sine, ci sint inglobate in obiceiuri si datini, sint zise in sezatori sau la claca, in ceasuri de tihna sau in clipe de tulburare. Unele sint legate de anumite date fixe, cum este Anul Nou (colinde, plugusor, sorcova), altele - de muncile de peste an (cintecele de seceris, Dragaica) sau de momentele cele mai impor­tante ale existentei omului - nasterea, casatoria (oratia de nunta), moartea (cintecul bradului, cinteculzorilor, bocete). Chiar acetepro-ductii folclorice a caror zicere nu este intru totul dependenta sau conditionata de asemenea ocazii, de sarbatori sau evenimente deo­sebite, nu sint totusi "spuse" orirind si oriunde, avind - toate -nevoie de un cadru adecvat, de un anumit public, de o imprejurare prielnica. Cintecele epice se ziceau la nunta, basmele se spuneau in serile lungi de iarna, strigaturile se zic la joc, ghicitonle - la seza|ori, snoavele - la petreceri etc.


In afara acestei impartiri a productiilor folclorice in functie de ocazia sau imprejurarea zicerii lor, textele de literatura populara pot fi clasificate si dupa modalitatea lor specifica de realizare ar­tistica, cea mai simpla si mai vizibtja diferenta fiind aceea dintre textele in versuri si textele in proza. intre cele dintii se poate opera distinctia dintre poezia cintata, insotita de melodie (colinde, doine, balade) si poezia neeintata, zisa, spusa, recitata (plugusor, desein-tec, pratie de nunta).


In sfirsit, in folclorul literar s-au cautat (si s-au gasit, intr-o masura) suprapuneri cu genurile literare invatate la scoala: genul liric, epic, dramatic. in mare, cintecul de leagan, doina, cinteculpro-priu-zts, strigatura prin caracterul lor individual, personal, alcatu­iesc ceea ce se cheama lirica populara. La rindul lor, balada sau cintecul batrinesc din folclorul versificat, basmul, legenda, snoava in proza pun in prim plan povestirea, naratiunea, expunerea fap­telor, alcatuind ceea ce se numeste epica populara. In sfirsit, unele manifestari precum Jienii, Irozii, Capra, furca, Brezaia au un pro­nuntat caracter spectacular, apartinind, deci, geniului dramatic si alcatuind ceea ce numim teatrul popular. Trebuie spus ca asemenea similitudini intre literatura populara si literatura culta au fost ca­utate si la nivelul speciilor, doina de jale din poezia populara co-respunzind elegiei din literatura culta, cintecele despre soarta si no­roc - meditatiei, strigatura - epigramei etc; exista, pe de alta parte, balade, legende si basme culte, create de autori cunoscuti, dupa mo­delul speciilor populare respective.

S-a conturat, din aceasta sumara discutie in legatura cu genu­rile si speciile (mai corect spus - categoriile) literaturii populare romanesti imaginea de ansamblu a extraodinarei sale bogatii si va­rietati. Fenomen vechi si nou, in acelasi timp, folclorul se schimba o data cu oamenii, in timp, si se diversifica m spatiu. Unele dintre temele si motivele lui vin din cele mai indepartate timpuri, aducind pina la noi ecouri ale unor stari de fapt si de mentalitate de mult trecute. Basmul, ca specie a prozei populare, trateaza teme de o extra-ordinata arhaicitate, cunoscute in mare masura tuturor pqparelor lumii. In ciuda vechimii sale considerabile, basmul a continuat sa fle povestit si ascultat cu interes de generatii si generatii de oameni. In linii generale, basmul este o naratiune ampla, pluri-episodica, infatisind, de regula, conflictul dintre bine, reprezentat dcFat-Fru-mos, Prislea cel voinic, Greuceanu, Tugulea, Dragan Cenusa etc. si rau reprezentat de zmei, balauri, uriasi, Muma Padurii si alte fiinte monstruoase. Obiectul disputei il constituie felele de imparat, Ilea­na Cosinzeana, merele de qur, Soarele si Luna furate de raufacatori si duse pe tarimul celalalt. In lupta lui, eroul este ajutat de tovarasii nazdravani (Gerila, Setila, Ochila, Fugila etc.), de vietatile (albine, furnici, pesti, pasari, pui de vulpe, de lup, de urs) tratate de el cu blindete si omenie. El este adesea insotit si sfatuit de calul sau nazdravan care il poarta in zbor "ca vintul si ca gindul", dintr-o imparatie in alta, de pe un tarim pe altul. Adesea eroul este tradat chiar de fratii sai, este prigonit de falsul erou (tigan, vizitiu, bu­catar), dar impreuna cu ajutoarele sale, reuseste sa invinga toate piedicile, sa elibereze fetele de imparat, sa readuca Soarele si Luna pe cer, sa-i pedepseasca pe dusmani, fiind in cele din urma recom­pensat cum se cuvine. Finalul basmului este de regula optimist, aducind eroului fericirea: el se casatoreste cu fata cea mai fru­moasa, este inscaunat imparat, dobindeste mari bogatii. Dupa cum se vede, lumea pe care o infatiseaza basmul este o lume deosebita, care iese din limitele realului: animale vorbitoare, metamorfoze spectaculoase viteze ametitoare, lumi subpamintene, palate care la o pocnitura de bici se transforma in nuci sau mere de aur, argint sau arama etc. Dupa G. Calinescu, "basmul este o opera de creatie literara cu o geneza speciala, o oglindire in orice caz a viejii in moduri fabuloase".


in ciuda numeroaselor elemente care tin de fantastic, de fabulos, de supranatural, basmului nu-i lipsesc notele realiste si sociale: saracia unora dintre personaje, dragostea fra­terna sau materna, omenia eroului etc. In fond, basmul propune un model uman ideal, eroul intruchipind trasaturile fizice si morale celejnai pretuite de popor: frumusete, vitejie, generozitate.

Inrudita cu basmul prin epicitate, balada este o naratiune ver­sificata in care se povestesc faptele de vitejie ale unor personaje emblematice pentru spiritualitatea romaneasca. Cel mai aproape de eroul din basme sta Toma Alimos, dar asemanatori cu el sint si Iovan Iorgovan, Doicin bolnavul, Badiul, Corbea, Miu haiducul, Radu Iu Anghel, Pintea si multi altii. Adversarii lor pot fi fiinte supranaturale, ca in basme (zmei, balauri, serpi), sau fiinte umane supradimensionate (arapul buzat) sau reprezentati ai claselor su­prapuse (domnitor, boieri, potera). Erou baladelor lupta singuri sau ajutati de tovarasi, de ceata de haiduci. Calul, tovaras nedes­partit, il ajuta pe Corbea sa iasa din captivitate si il poarta pe Toma Alimos in urmarirea perfidului Manea, ducindu-i la indeplinire, dupa savirsirea sa din viata, ultimele dorinte.
Un alt personaj plin de semnificatie propune balada Mesterul Manole. Protagonistul nu mai este, de data aceasta, un luptator, d un creator, dar eroismul sau nu este mai putin emotionant dedt al altor eroi ai checului batrinesc.
Manole nu ezita sa-si sacrifice, in numele idealului sau de ar­tist, sotia credindoasa, copilul abia nascut si, in final, sa se jert­feasca pe sine insusi. Lupta e aid mai mult o lupta interioara, intre sentimentul mesterului, intre dragostea lui fata de sotie si copil, pe de o parte, si dorinta de a-si desavarsi creatia, pe de alta parte. In sfirsit, intre eroii baladelor romanesti se distinge efigia lumi­noasa a ciobanului mioritic. Nici el nu infrunta cruzimea, perfidia sau pofta de marire a adversarilor din baladele eroice, md ego­ismul domnului feudal, ca mesterul Manole, ci el se confrunta cu amenintarea mortii, cu iminenta sau cu posibilitatea de a fi ucis. Prevenit de mioara nazdravana ca tovarasii lui au hotarit sa-l o-moare, tinarul cioban se gindeste, in primul rind la destinul sau, in eventualitatea mortii. El se ingrijeste ca, in cazul ca va fi omorit, , cei ramasi (oaia nazdravana, in primul rind) sa-i faca toate cele de cuvinta in astfel de cazuri, inclusiv nunta la care tinarul doban nu ajunsese inca. Moartea lui apare, astfel, in testamentul pe care il lasa mioritei, ca o nunta cosmica, in mijlocul naturii protectoare, sub forma acelei prea frumoase alegorii. Emotionanta este, de ase­menea, dragostea lui pentru maicuta batrina, careia ar vrea sa i se ascunda adevarul mortii, spunindu-i-Se aceeasi poveste a casato­riei sale cu "o fata de crai".

Frumusetea fara de seaman a ,Mioritei eterne" il facea pe marele scriitor M. Sadoyeanu sa scrie:

"In toata. structura ei, aceasta balada este asa. de artistica, plina de o simtire asa de inalta pentru natura eterna, incit eu o socotesc drept cea mai nobila manifestare poetica a neamului nostru."


Prin lirismul sau, Miorita are atingere eu bocetele si cu dnte-cele ceremoniale de inmormintare, precum si cu cintecele lirice propriu-zise. De o varietate extraedinara, universul liricii populare acopera .toate sferele vietii individuale si colective, prin cin tec oa­menii dind glas sentimentelor de dragoste si de ura, de bucurie si tristete, de nadejde si de jale. Anumite ocupatii (agricultura, pasto-ritul), anumite evenimente (catania, razboiul), anumite stari soda-le (haiducia, rascoalele) au generat cintece speciale, multe dintre ele avind pentru noi astazi valoarea unor adevarate documente. Ce importanta au avut dntecele in viata oamenilor se vede chiar din asa-numitele dntece despre dntec":

"Doina, doina, dntic dulce
Ond te-aud nu m-as mai duce!
/Doina, doina, viers cu foc

Cind rasuni eu stau in loc!"; "Cine-a zis dainu, daina

Arsa i-a fost inima" etc. .
Desi in popor productiile lirice de acest tip sint cunoscute mai mult sub numele de "dntec" sau "cintare", in colectii si manuale scolare se foloseste adesea termenul "doina", care a devenit sino­nim cu "dntec".

Dar nu toate cintecele (lirice) sint, cel putin din punct de vedere muzical, dojne. Mai mult, acelasi text poetic se poate cinta in unele zone pe o melodie de doina, in altele pe o melodie de cintec propriu-zis, uneori chiar pe o melodie de joc.

Ca texte literare, cantecele lirice au dezvoltat imagini poetice de o mare frumusete, intre care metaforele pentru dor ocupa un loc principal. Dorul este provocat de dragoste, de despartire, de singuratate, de instrainare etc. Omul isi gaseste alinarea in mijlocul naturii protectoare, in codru, la izvor, pe cimp, in gradina. Senti­mentul naturii il degaja cu o egala vigoare, cantecele de ciobanie si cintecele de haiducie. "Primavara, mama noastra" este asteptata cu nerabdare de plugar si de pastor, ca si de haiduc. Nostalgia dupa locurile natale, dupa sat, dupa gradinile cu flori, dupa fetele din sezatori domina cintecele de instrainare zamislite de cei plecati in straini, fie prin casatoria in alte sate, fie prin plecarea la lucru prin oras, fie, mai ales, prin luarea la oaste, in catanie, cu precadere in Transilvania. Cintecul liric se afla, cum se vede, intr-o relatie di­recta cu realitatea imediata, cu starile de suflet generate de eveni­mentele si intimplarile vietir zilnice.. El se innoieste o data cu oa-menji care il creaza si il perpetueaza.

In sfirsit, un loc aparte in literatura noastra orala il ocupa asa-numitele "specii scurte" sau "genul aforistic si enigmatic - pro­verbele si ghicitorile. In proverbe, creatorii populari concentreaza, intr-o formula lapidara, scurta, adesea metaforica, o expresie de viata, o cugetare cu valoare generalizatoare, din care se degaja o invatatura:

"Buturuga mica rastoarna carul mare"; "Cine se scoala de dimineata departe ajunge";, "Corb la corb nusi scoate ochii"; "Meseria e bratara de aur"; "Nu iese fum fara foc" etc. Asemenea sentinte pot fi aplicate in varii imprejurari de viata, fie pentru a sintetiza situatia respectiva, fie pentru a comenta, fie pentru a-i da mai multa culoare, expresivitate. La rindul lor, ghicitorile inci-freaza in metafora obiecte, fiinte, fenomene ale naturii, stari su­fletesti etc, prqpunind ascultatorilor un joc de inteligenta: desco­perirea sensului care se afla in spatele unor matafore precum "Cu­relusa unsa sub pamint ascunsa* (Sarpele), "Servetel vargat peste mare aruncat" (Curcubeul), "Caciula nrtatului in mijlocuFsatului" (Soarele), pentru a ne limita doar la citeva exemple simple. Ine­ditul combinatiilor, asocierilor sporesc dificultatea ghicitului, dar dau o satisfactie si mai mare celor care izbutesc sa patrunda sensul acestei poezii pe cit de simpla, pe atit de dificila.
Scrutorii nostri au descoperit de la inceput acest "izvor pururea reintineritor" (M. Emiriescu) care este literatura populara si au recurs adesea la undele lui cristaline pentru a-si improspata propria creatie, pentru a o innoi si a o invigora. Ce ar fi fost, astfel, povestile lui Creanga fara basmul popular, Luceafarul lui Eminescu fara Fata in emtina de aur, Nunta Zamfirei si Moartea lui Fulger de G. Cosbuc fara obiceiurile populare ele la nunta si inmormintare? Toti marii nostri scriitori au casit in folclor un filon nepretuit pentru imbogatirea si innoirea propriilor lor creatii, de la cronicari la Alecsandri si Ne-gruzzi, de la acestia la Eminescu, Creanga si Cosbuc, sl mai departe,
la Arghezi si Blaga, la Sadoveanu si Rebreanu, pina la cei mai reprezentativi poeti si prozatori contemporani. Literatura romana nu ar fi atins piscurile pe care a ajuns daca nu ar fi avut ca punct de plecare, ca model original, ca sursa inepuizabila de inspiratie creatia de veacuri a nestiutilor fauritori de frumos de pe aceasta "gura de rai" care este pamintul romanesc.