Specie a epicii populare in versuri, balada este cunoscuta in mediile folclorice sub numele de cintec batrinesc, denumire care scoate in evidenta faptul ca este cintata, ca versurile sint insotite de o melodie specifica, si ca este veche, unele teme si motive ale cintecului epic venind din timpuri foarte indepartate. Termenul ba­lada a patruns relativ recent in limba romana; poetul Vasile Alec-sandri ii utiliza, in 1852, in chiar titlul primului volum al colectiei sale de poezii populare, dublmdu-l cu termenul din popor, mai familiar cititorilor din vremea respectiva: Balade sau cintice ba-trinesA...

"Cintec povestitor de ascultare", balada era "zisa", interpre­tata, cintata, in diferite ocazii (la ospete, la hanuri, la nunti, la curtea domneasca) de cintareti specializati (lautari), dar si de tara­ni, de ciobani, mai rar si numai in anumite zone si de femei.

Fiind o creatie epica, balada sau cintecul batrinesc povesteste o intimplare in centrul careia sta un erou aflat in lupta cu un ad- versar, fie supranatural (balaur, sarpe, monstru acvatic), fie, cel mai adesea, uman, dar cu insusiri iesite uneori din comun, pe care de regula il invinge.
Daca privim cu atentie balada Manastirea Argesului, publicata, sub acest titlu, pentru intiia oara in amintita colectie a lui Vasile Alecsandri, constatam ca ea nu se circumscrie integral definitiei speciei, creionate mai sus.

Este adevarat ca poemul povesteste o "intimplare", alcatuita din mai multe episoade sau motive: cauta­rea, de catre Negru-Voda si cei

"Noua mesteri mari
Calfe si zida­ri
Si Manoli, zece,
Care-i si intrece",

a unui loc pentru ridicarea unei mamastiri; aflarea locului - "Un zid parasit si neispravit" -cu ajutorul unui ciobanas "Din fluier doinas"; inceputul lucrarii si darimarea zidurilor:

"Dar orice lucra, /Noaptea se surpa!"; ame­nintarea domnului ca ii va pune "de vii
Chiar in temelii"; neli­nistea mesterului cel mare si visul revelator care ii spune "taina" constructiei - zidirea la temelia bisericii a celei dintii sotii sau su­rori

"Care s-a ivi
Miini in zori de zi,
Aducind bucate
La sot ori la frate";

legamintul, juramintul mesterilor de a pastra secretul, de a nu-si avertiza sotiile ori surorile in legatura cu soarta care le astepta; venirea in ciuda piedicilor ridicate in calea ei de ruga­mintile lui Manole, a sotiei mesterului cel mare; asezarea ei in zidul care o cuprinde

"Pini la gleznisoare,
Pini la pulpisoare,

Pini la costisoare..."

; bucuria domnului de a fi stapinul unui edificiu maret, "Monastire nalta,
Cum n-a mai fost alta" si orgoliul mes­terilor care se considera capabili sa ridice alte ctitorii, "Alta mo­nastire /Pentru pomenire /Mult mai luminoasa /Si mult mai fru­moasa"; hotarirea domnitorului de a-i lasa "sus pe acoperis" "ca sa putrezeasca"; incercarea disperata a mesterilor de a se salva, cu aripi "zburatoare" si moartea lor tragica.
"Povestea" are, chiar astfel rezumata, un profund dramatism, degajat de insasi tema, universala, care ii sta la baza: necesitatea unui sacrificiu uman la temelia unei noi constructii. Nu este vorba, deci, despre o confruntare fizica, o lupta intre un erou, un viteaz, si un adversar supranatural sau uman, ci de o serie, de conflicte general umane cu implicatii psihologice si etice.
Se constata, de la bun inceput, ca mesterul Manole se afla in­tr-un conflict latent cu domnul feudal, arogant si amenintator ("A-ici sa-mi durati
Monastire nalta,
Iar de nu, apoi,
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar in temelii!"), dar si cu ceilalti mesteri pe care fi si intrece, adica ii depaseste nu numai in pricepere ci si, mai ales, in atitudinea morala. Caci, in timp ce ei dorm, mesterul cel mare se framinta pentru a afla solutia iesirii din impas, visul sau fiind un "vis aevea", un vis adevarat, o revelatie a unui adevar stiut. El este singurul care respecta juramintul si, cu toata durerea pe care, ca om, o simte ("Manole turba", "ofta", "tacea") isi duce pina la capat misiunea de constructor si de creator de frumos.
Fondul de credinte care stau la baza acestei creatii populare este stravechi si universal; tema ca atare a luat forma baladei numai
in sud-estul Europei, fiind intilnita la albanezi, la bulgari, la greci, la sirbi si la romani, inclusiv la romanii din sudul Dunarii, la a-romani. Versiunile romanesti sint plasate intr-un timp istoric si raportate la un stralucit monument de arhitectura medievala ro­maneasca, manastirea de la Curtea de Arges, ceea ce le confera, de Ja bun inceput, o nota specifica. Balada noastra are, deci, un substrat legendar, explicind, prin jertfa umana, frumusetea durabila a ctitoriei de la Arges, dar dezvolta, in acelasi timp, si un sens moral si estetic: orice opera de arta cere un sacrificiu. Creatorul, artistul, ziditorul se pierde pe sine ca individ, dar isi continua exi­stenta prin opera.
Dind o forma romaneasca unei teme universale, creatorii po­pulari de la Carpati si Dunare au adaugat fondului stravechi de credinte si practici de constructie sensuri noi, superioare, atribuind mesterului calitatea de artist, de creator de-frumos (investindu-l cu forta asumarii sacrificiului suprem: viata sotiei iubite, a copilu­lui lor si a lui insusi) si cu orgoliul autodepasirn si transformindu-l intr-un simbol. Balada Mesterul Manole sau Manastirea Argesului depaseste limitele epicului atingind zonele mitului, fiind expresia literara, cum s-a spus, a mitului estetic la romani.