In literatura universala, trecerea de la modernism la postmodernism este marcata de aparitia operei lui Alan Wilde, in anul 1981, "Horizons of Assent: Modernism, Postmodernism and the Ironic Imagination".

Spiritul modern contrapune dezordinii ironia, asa cum incearca T. S. Eliot sau Virginia Woolf. Dupa Wilde, exista doua tipuri de ironie:

"ironie disjunctiva" si "in suspensie".

in cazul ironiei disjunctive, se incearca vizualizarea fragmentelor realului, ca intr-un joc de puzzle, si transcenderea lui. Spre exemplu, "A Portrait of the Artist as a Young Man", roman al lui Joyce, propune atitudinea reflexiv ironica a personajului Stephen Dedalus. "Ironia disjunctiva" presupune invazia dezordinii, incoerenta fenomenologica si sociala: ansamblul nu mai poate fi stapanit.

Prin aceasta, Wilde se opune lui Hassan care, in "Dismemberment of Orpheus: Towards a Postmodern Literature", aparuta in 1971, ierarhizeaza lumea si afirma ca "arta s-ar putea indrepta spre o imaginatie recuperata, corespunzatoare misterului nemarginit al constiintei umane".

in acelasi timp, Wilde se opune "suprafictiunii americane" a unor scriitori ca Ronald Sukenick si Raymond Federman, care propun "retorica libertatii artistice supreme si neconditionate a autorului", sustinand ca "opera literara isi inventeaza propria sa realitate".

Ideea nu este perfect credibila: ar fi ilar sa consideram ca, dincolo de ordinea binecunoscuta a lucrurilor, nu exista un "suprareal", de unde personajele obisnuite sunt dirijate precum papusile de pe scena de Puppeteer. Functia demiurgica a creatorului de arta (si de realitate) este negata tocmai prin aceasta banalizare a ideilor. Postmodernism poate fi considerat si spatialismul din "The Waste Land" a lui Eliot, in care timpul mitic si cel profan se suprapun in secvente nebanuite. Asistam la o aplatizare a timpului cosmic in timpul comun, burghez: in filmul "American Beauty", spre exemplu, timpul se macina fara rost in preocupari anodine. Efectul este de sterilitate estetica: pe nimeni nu impresioneaza imaginea unui barbat nud, trecut de prima tinerete, efectuand exercitii in garaj, pentru a placea adolescentelor. El este supus fluxului unui timp neiertator:

"Literatura postmodema nu nuinai ca studiaza motivul timpului in prabusirea metafizicii de dupa «moartea lui Dumnezeu», dar si transforma «mediul» in sine in «mesaj», in sensul ca functia sa este de a realiza o distrugere «heideggeriana» a cadrului de referinta metafizic, traditional, adica realizarea reducerii fenomenologice a perspectivei spatiale prin violenta formala, lasand astfel cititorului, asemeni lui Kierkegaard, inter-esse* o fiinta in lume, neaparata si neadaptata, o Dasein in locurile de origine in care timpul este antologic anterior fiintarii."

in "A la recherche du temps perdu", de Marcel Proust, si in "Ulysses" al lui James Joyce, inserarea cotidianului intr-un trame general are sensum, dupa cum dorea scriitorul irlandez de a induce cititorului, simtul de "a se trezi din cosmarul istoriei".

Poezia postmoderna, egocentrica, este reprezentata de Ezra Pound, in "The Cantos", sau de "A", de Louis Zukovsky (un poem de opt sute de pagini, scris intre 1928 si 1974), de David Antin, Derrida, de Spanos, ultimul fascinat de exprimarea "vorbirii reale, accidentale, a oamenilor ancorati in timp si istorie".

Cu precizarea ca timpul real are nenumarate fatete, iar istoria sufera o dihotomie: cea existenta in materialele documentare, si cea inexistenta, din simplul motiv ca nu a fost inregistrata. Aceasta este o "istorie ascunsa", reflectand o realitate noua, ce poate surprinde de multe ori. Pentru ca ar fi foarte simplu ca, in spiritul monadelor lui Leibniz, toate lucrurile sa fie cunoscute, interpretabile si inregistrabile intr-un imens catastif al istoricului pasionat, in acelasi sens in care colectionarul isi cunoaste intreaga colectie de timbre sau plugarul ogorul propriu.
Un alt domeniu al literaturii este science-fiction-ul si cyberpunk-ul uzitat in operele unor scriitori ce imbina tehnica de varf (high-tech-ul) cu genetica. Astfel, un reprezentat al cyberpunk-ului este William Gibson, "Count Zero", "The Difference Engine" si "Mona Lisa Overdrive".

Alti reprezentanti ai acestei lumi sunt Greg Bear, Bruce Sterling, John Shirley, in care punctele de pornire sunt o realitate accesibila tehnologic. Greg Bear propune, in "Eternitate", universuri paralele: unul terestru, in care doritorii de noi trupuri se avanta cu intreaga vitejie in razboaie, evenimente catastrofice, parca pentru a scapa de vechiul invelis, acum nefunctional, si o lume unde memoria si sufletul sunt recuperate, iar vechiul locatar este din nou trimis spre pamant pentru a declansa o alta "intriga".

Multiplicarea realitatii are loc dupa o alta schema decat aceea din "Ulysses", cum se intampla la Angela Carter, cu "The Infernal Desire Machine of Dr. Hoffmann", sau in "Xorandor" de Christine-Brooke Rose. Jonathan Benison afirma ca " a ajuns sa fie posibil... sa ne imaginam lumea noastra (pur si simplu) ca pe o lume posibila."

Denumirea de cyberpunk vine de la cuvintele "cybernetics" si "punk", adica exprima o atitudine de necontestat cu viziune spre viitor, nonconformista. in cadrul acestui curent exista si "steampunk"-ul in care se grefeaza tehnologii in diverse epoci istorice si sunt rescrise etapele viitorului. "Schemamatrix" a lui Bruce Sterling, "TRON", "Terminator", "Videodrome", "Brazii" sau "Bladerunner" sunt tot atatea modalitati de a reimparti realul, de a-l defini exact cum incearca utilizatorul inainte de a se folosi un document pe calculator, prin refigurarea diverselor coordonate: sociale, politice, economice, tehnologice. intr-un astfel de univers se va redefini, ca pe o harta, structura virtuala sau reala a personajelor: ele pot trai secole sau milenii, pot ajunge pe diverse sisteme planetare indepartate, pot constitui o "immortality society", "un paradis al celtilor" in care nimeni nu moare sau imbatraneste. Scott Bukatman va reconstitui "identitatea terminala" (folosind un termen al lui William Borough), un "cyberrealm" in care personajul oscileaza intre beatitudine si uimire sau dincolo de acel "the empty space" de pe simularea reala a lumii, a Demiurgului, nu exista nimic, cum spune William Gibson in "Mona Lisa Overdrive":

"Nu exista nici un acolo, acolo".

Scott Bukatman aminteste de science-fiction-ul cibernetic care "construieste un spatiu de acomodare la o existenta intens tehnologizata".

Omul poate deveni un mic stapan al realului, prin dobandirea intrumentelor "reglarii realului".


Dupa cum spune Steven Connor in "Cultura postmoderna", "astfel de fictiuni demonstreaza prabusirea finala a autonomiei cuvantului intr-o lume de simulari si stimulari senzoriale din ce in ce mai directe, insistand si asupra amalgamelor senzoriale din ce in ce mai complexe. in acelasi timp, asa cum am vazut, insasi imaterialitatea cuvantului ii confera un fel de avantaj epistemologic, construind in scurcircuitul stimularii si reactiei mediului o discontinuitate temporala care tine seama de posibilitatea de reflectare si diferentiere. Datorita acestui fapt, probabil, fictiunea «cyberpunk» poate sprijini opinii de genul celor emise de Fredric Jameson atunci cand sustine ca ea este «expresia literara suprema daca nu a postmodernismului, atunci a capitalismului tarziu.» Literatura «cyberpunk» nu numai ca ajuta transformand conditiile alienante ale tehnologiei contemporane in ceva familiar si acceptabil, ci, similar teoriei care vorbeste in numele ei, mediteaza si asupra bizareriei acomodarii pe care o realizeaza".




In literatura romana romanul postmodern se dezvolta cu reprezentantii "generatiei 80", din care fac parte in primul rand Mircea Nedelciu, Mircea Cartarescu, Ioan Grosan, Alexandru Musina, Daniel Vighi, George Cusnarencu, Bedros Horasangian. Postmodernismul este specific literaturii de dupa anii 70, ridiculizand retetele de succes ale literaturii consacrate si orientarile estetice precedente. in cazul postmodernismului, epica devine autoreferentiala (opera se scrie, analiza venind de-a lungul acestui proces), importante fiind actul de a scrie, relatiile naratorului cu textul, trecerea de la conditia de creator la cea de narator, pozitia fata de text, relatiile din interiorul textului. Textualismul, o expresie a postmodernismului in proza romaneasca, specific acestui curent, se traduce prin trecerea de la proza auctoriala, formula consacrata a realismului, la proza autoreflexiva, de meditatie asupra scrisului. Cititorul este avertizat asupra personajelor, autorul judeca figurile retorice, face comentarii asupra elaborarii textului, devine eroul unei proze ce marcheaza "revenirea genului autobiografic" (Eugen Simion). in aceste acceptii, faptele cele mai banale se ingemaneaza cu insolitul, inventia narativa cu insertia masiva de text clasic, scriitorul postmodern stand de multe ori "la usa lui Caragiale" (Ion Lacusta) si imprumutand fara retinere arta si mai ales fragmentele narative ale acestuia.


In "Tangoul Memoriei" (1988), carte in trei parti si 159 de capitole de George Cusnarencu, unul din personajele romanului se numeste Acvila Baldovin, iar altul Oreste Mercantil Brancoveanu. Literatura realista este imbinata cu science-fiction-ul, iar numele personajelor amintesc de eroii greci, Clitemnestra, Seneca, Magenta, Memoria Baldovin. Clitemnestra il admira pe Seneca, reproducand pagini intregi din scrierile acestuia, "Diavolul planetei albastre", "Steaua", "Melchior", "Cimitirul planetelor albastre", "Patrulaterul iubirii".

In fond, "Tangoul Memoriei" este un metaroman, in care exista un personaj-scriptor, care aduce in prim-plan personajele mai multor romane. Tragedia omului contemporan este de a nu mai gasi drumul catre actul lipsit de ratare:

"Eu arat altora calea cea dreapta, pe care am cunoscut-o tarziu, cand eram obosit de ratacire".

Personajele sfarsesc tragic, intr-o confuzie totala de elemente mitice si cotidiene de cea mai banala semnificatie: Agammenon, fiul Clitemnestrei, se ineaca in baie, Oreste o ucide, din imprudenta, este apoi victima unui accident de circulatie, Seneca nu afla de moartea Clitemnestrei, iar Circe traieste pana la adanci batraneti.
Un roman care poate fi inscris in sfera texrualismului este "Sala de asteptare" (1987), de Bedros Horasangian, avand 620 de pagini, un "Turn Babei al fictiunilor programat ca atare si realizat cu o precizie inginereasca" (Eugen Simion): in dimensiunile lui enorme incap istorii, portrete, destine marunte. Sunt citati Blanchot, Greimas, Proust si Radu Petrescu. Romanul incepe in stilul romanului auctorial si se intinde din 1914 pana in 1950, iar spatial, intre Moscova, Odesa, Paris, Bucuresti, Turnu-Severin. Lucian este personajul principal, de profesie documentarist, indragostit de muzica, avand cand treizeci si cinci de ani, cand patruzeci si opt. Apar si sapte fragmente de jurnal, in. stilul celor camilpetresciene. Tehnica metaromanului este exersata avant la lettre de Radu Petrescu (1927-1982), cunoscut prin operele de fictiune "Matei Iliescu", "in Efes", "Sinuciderea din Gradina Botanica", "Ce se vede", "O singura varsta".

"Matei Iliescu" este un roman platonician, in genul lui "Rosu si negru", de Stendhal, in care Matei se indragosteste de sotia tanara si plictisita a avocatului Jean Albu. in "Sinuciderea din Gradina Botanica", scriitorul trece de viziunea romanului popular, de genul "Misterele
                                    Parisului", de Eugene Sue, intercaland si scene urmuziene: eroul se regaseste in Bucuresti, apoi in America, in cele din urma la Paris. Pamina se inscrie intr-o societate secreta, fiind insotita de cincizeci de detectivi si de trei prieteni, Candide, Alphonse si Renegat. Renegat avea ideea ca femeia trebuie udata zilnic la radacina, ca o planta, Candide isi schimba numai dintii si ochii, Alphonse aparea peste tot, la teatru si pe strada, nud. Eroul devine frate in "Ordinul Lunii", o organizatie rivala celei a Paminei, e rapit si dus pe un yacht. Pamina face o cariera politica, devenind ministru al Educatiei Nationale in cabinetul austriac. in "Ingeniosul bine temperat", Mircea Horia Simionescu stabileste o harta a fizionomiilor, in acelasi sens cu falsul tratat de vanatoare al lui Odobescu sau cu portretele urmuzine moderne. "Dictionarul onomastic" este continuat cu "Jumatate plus unu" (1976), in care Irimia, hotul de fise, devenit popicar international, restituie fisele autorului.


In "Povestiri cu strada Depozitului" (1985), de Daniel Vighi, protagonist este un metapersonaj, Strada Depozitului, care ascunde o lume provinciala in care nu se intampla nimic. Alte personaje sunt Nelul pompierul, un individ preocupat de Elvis, Eroul Principal. Dintre "evenimentele" locului, putem mentiona moartea unui sudor, disparitia unui batran, nelamurirea incercata de un parinte de care nu mai asculta copiii, istoria unui mecanic care isi umple casa cu ciuperci de ghips luminate de becuri colorate.
"Orbitor", de Mircea Cartarescu, cuprinde istorii fantastice, a caror descriere aminteste de "Metamorfoza" lui Kafka:

"Statea lungit pe spinarea, dura ca o platosa, si inaltand capul oricat de putin, isi putea vedea pantecele inchis la culoare si bombat, brazdat de niste nervuri arcuite, peste care abia se mai tinea cuvertura, care acum era gata sa lunece de tot pe jos. Pe sub ochii lui se miscau neputincioase multele-i picioruse, de o subtirime dezolanta daca le comparai cu trupul din vremea obisnuita."

in cazul romanului "Orbitor", personajul principal este un fluture imens. O femeie ajunsa intr-un elevator dezafectat, iesita din sfera timpului.