Frumusetea proverbelor provine mai ales din forma verbala pe care o imbraca intelepciunea populara. Ele exprima adevaruri uni­versale (valabile oricind si oriunde) si, din acest motiv, gasim ace­leasi proverbe in foarte multe limbi.


Ca forma, ele difera mult mai mult de la un popor la altul. De exemplu:

"Vulpea batrina nu cade in cursa" apare la un alt popor sub forma "Pestele batrin nu se b7g916bx59uzp
lasa prins in undita", cu acelasi sens, sau in loc de:

"Cine se scoala de dimineata departe ajunge" gasim:

"Cine se duce primul la barca pleaca primul".

(Imagistica depinde de orizonturile de viata. Fi­reste ca intr-o tara cu mult litoral vor apare multi termeni legati de pescuit, iar intr-una de tarani, cuvinte referitoare la plugane). Proverbele au o functie practica, adica dau indrumari pentru felu­rite imprejurari ale vietii. Ele sint convingatoare intrucit isi comu­nica sensul intr-un mod deosebit, artistic. Metafora, inlocuirea u-nui termen prin altul, comparatia, antinomia, inversiunea, repetitia sint figuri de stil care nu impodobesc, ci constituie insusi corpul proverbelor si zicalelor. intregul proverb poate fi o metafora:

"Mestesugul e bratara de aur" sau "Buturuga mica rastoarna carul mare".


Cea mai evidenta caracteristica a proverbelor este laconismul lor, adica exprimarea unor sfaturi, constatari, situatii complexe in foarte putine cuvinte:

"Berzei chioare ii face Dumnezeu cuib" -exprima norocul nesperat al unui defavorizat, indemnind la opti­mism.
. Un alt aspect distinctiv il constituie concretetea termenilor. Desi exprima o intreaga conceptie despre om si viata, proverbele si zi­calele nu folosesc niciodata un limbaj teoretic, ci acorda unor o-biecte, fiinte si fenomene concrete valoare generala. De pilda, in "Apara-ma de gaini, ca de cini nu ma tem", termenii gaini si cini denumesc situtii care produc spaima in grade diferite. In "La ma­maliga mare, vin multe haimanale" se foloseste expresia "mamaliga mare" cu intelesul de situatie sociala inalta sau de orice lucru rivnit de multi. "Cutite taioase desemneaza pe oamenii care se dus­manesc, in proverbul. "Doua cutite taioase nu pot sa stea-intr-o teaca".

Acesti termeni concreti fac parte din universul natural, din cel al gospodariei taranesti, numesc grade de rudenie, personaje din afara fumii vizibile, parti anatomice, activitati umane si altele. Citam la intimplare: foc, sapa, spinare, baba, capra, os, alun, tire, iepure, creanga, lulea, prastie, camasa, pamint, carte, miere, pod, biserica, imparat, nas, boier, ucenic, tigan, ploaie, a inghiti, a um­bla, a trinti, a vorbi, mare, mic, drept, stnmb, lenes, Dumnezeu, drac. Uneori, termenul este acelasi in mai multe formulari; "a um­bla de frunza frasinelului" si "a taia frunza la cini" sint zicale in care frunza, folosit in sens figurat, insemna zadarnicie si lipsa de ocupatie. Cuvintul nu e ales Ia intimplare - frunzele sint multe si nerodnice.

De multe ori proverbele si mai ales zicalele exprima o atitudine satirica. O intentie artistica pare a dubla pe cea moralizatoare, ele urmaresc un efect comic:


"Chelului scufie de margaritar ii trebuie", "Ciinele imbatrineste de drum si nebunul de grija altora", "Pros­tului nu-i sta bine daca nu-i radul", "Ciihe surd la vinatoare", "Na-ti-o fiinta, ca ti-am dres-o".

Frecventa si abilitatea cu care poporul minuieste ironia, batjocura si alte mijloace ale risului a-
rata un fel propriu de a reactiona in fata Raului. Precizam ca tara-, , nii nu se tem de rau, batindu-si joc chiar de dracul, care il intru­chipeaza. Convingerea lor este ca dispretul ridiculizarii poate fi mai eficient decit dojana. La acestea se adauga o atitudine proprie romanului de "a face haz de necaz":

"E bun de spinzurat de o creaca uscata, ca-i pacat sa strici una verde pentru el."

"Dupa ce ca e surd, nici n-aude", "Narodul deschide gura, dupa ce-a inglodat trasura".

Uneori, placerea de a ride precumpaneste:

"Dracul cind n-are ce face isi cintareste coada".


Proverbele nu sint niciodata minioase, ci senine, asa cum se cuvine intelepciunii.
Proverbele, zicalele, expresiile jiopulare ("a scoate ochii cui­va", "a mirosi ceva", "a intra la banuiala"), denumirile populare de plante ("rochita rindunicii", "traista ciobanului", "ciubotica cu­cului"), de constelatii ("Carul-mare", "Closca-cu-pui") si multe alte denumiri populare sint construite numai din sensuri figurate, alcatuind latura poetica a limbii obisnuite, cristalele sale de arta literara, pe care le ignoram in vorbirea curenta. Tot ce a fost util poporului si frumos: lingura, blidul, stilpul portii, - atit de delicat impodobite -, experienta si intelepciunea sint turnate in metafore scinteietoare.
Recunoastem in multe ziceri populare, alaturi de sobrietatea gindirii, de puterea neistovita a imaginatiei, voiosia populara si energia morala.