Poezia nu e proza, poate sa spuna un elev inocent, pus in fata unei sarcini didactice de a observa asemanarile, dar mai ales diferentele dintre cele doua genuri literare dominante in istoria literaturii. incercarea unei definitii de acest fel nu ar fi totusi o noutate, facand de fapt obiectul unei milenare meditatii asupra intaietatii si caracteristicilor poeziei si ale prozei. Poeticile vechi vorbesc in mod constant de poezie ca gen literar integrator, chiar in studiile moderne delimitandu-se cele trei genuri literare sub semnul acestui termen: poezie lirica, poezie epica, poezie dramatica (Eugen Lovinescu). in antichitate, poezia (alaturi de tragedie) era campul literar dominant. Proza era mai apropiata de vorbirea comuna, eliberata de rigorile exprimarii ritmice, pastrandu-se intr-un con de umbra pana tarziu in istoria literaturii. Denumirea de proza provine de altfel de la termenul latinesc prosa, insemnand "discurs in linie dreapta" (lat. prosus = "inainte"), deci fara prea multe complicatii stilistice, trasatura mentinuta pana in vremurile moderne.

Poezia se distinge insa de proza si de vorbirea obisnuita in primul rand prin ritm, prin armonie si prin imagine, caracteristici mentinute in buna masura din antichitate pana in perioada moderna. Teoria literara a facut mereu distinctia intre un limbaj prozaic, denumit de poetici sermo humilis, si un limbaj inalt, al emotiilor specifice, sermo gravis sau sermo sublimis. intre cele doua categorii s-a identificat mereu o linie de demarcatie, cu singura observatie ca limbajul poetic poate fi tradus in graiul obisnuit al prozei. in antichitatea greaca si latina poezia era vazuta in primul rand ca mimcsis, ca imitatie, transpunere in plan poetic a observatiei directe asupra realitatii. Abia catre sfarsitul secolului al XVIII-lea conceptul de poezie incepe sa transcrie o autonomie a textului, care isi creeaza un mesaj propriu, numai prin litera proprie a versurilor continute. Gerard Genette, unul din membrii gruparii literare "Tel Quel", remarca, referitor la aceasta perspectiva noua a lucrurilor:

"Literalitatea limbajului apare astazi ca fiinta insasi a poeziei si nimic nu este mai suparator pentru adeptul acestei pareri decat ideea unei traduceri posibile, a existentei unui spatiu oarecare intre litera si sens."



Prima impartire a poeziei, de fapt a literaturii, in trei genuri, epic, liric si dramatic, apare inca din antichitatea greaca. Matei Calinescu, in "Conceptul modern de poezie" (1972), il citeaza pe Platon:

"...cred ca acuma vezi limpede ceea ce nu-ti puteam explica adineaori, si anume ca exista un prim fel de poezie si de fictiune in intregime imitativa, care cuprinde, cum ai spus, tragedia si comedia; un al doilea fel, in care faptele sunt raportate de insusi poet - asa cum se intampla in ditirambi - si, in sfarsit, un al treilea fel, alcatuit din imbinarea celorlalte doua, si folosit in epopee, si in multe alte genuri..."

(Platon, "Republica", III, 394, b, c). in "Poetica" lui Aristotel, sunt infatisate doua tipuri fundamentale de poezie, dramatica (activa) si epica (in care personajele sustin actiunea). in aceeasi lucrare se stabileste rolul poetului in economia operei:

"Demn de lauda in atatea privinte, Homer mai trebuie laudat si pentru ca - mai bine decat orice alt poet - stie care trebuie sa-i fie rolul in economia operei. Poetul e dator sa vorbeasca cat mai putin in numele propriu, pentru ca nu asta face din el un imitator. Alti autori nu fac decat sa se scoata intr-una pe ei la iveala."


Termenul liric nu este insa bine definit, clarificat si clasificat de la inceput; pentru a exprima lirismul, in Grecia clasica se folosea denominatia de melikos, notiunea de lyrikos aparand in perioada elenistica. Productiile lirice erau desemnate de latini prin carmina. Italienii de la Dante pana in secolul al XVI-lea folosesc numele de canzoni. Nici clasicismul nu reuseste sa aiba o viziune de ansamblu asupra intregii poezii: in "Cantul al II-lea" din "Arta poetica", Boileau numeste oda, elegia si idila "des petits ouvrages".

Bouhours le asemana cu epopeea:

"madrigale, cantece, rondeluri, sonete, [...] si alte poeme care au in mic inventia si agrementele Epopeii, fara ca lectura lor sa fie plictisitoare cum e aceea a unora din poemele noastre epice".


Trihotomia genurilor literare apare ca o idee distincta abia in secolul al XVIII-lea, cand sunt scrise lucrari speciale in acest scop, "E16ments de litterature", in 1787, de Marmontel, sau "Discours sur la po&ie lyrique avec le modeles du genre" (1761), de Abatele Grossard. in secolul al XVIII-lea se ascute discutia asupra genurilor literare, cu predilectie asupra genului liric, caruia i se identifica trasaturi specifice si legi proprii de evolutie, cristalizandu-se ideea de gen literar distinct. De la Shaftesbury si Abatele Dubos in Franta pana la reprezentantii gruparii Sturm und Drang din Germania (Herder indeosebi), se dezvolta conceptia ca poezia se reduce la motivele literare continute. Giambattista Vico introduce un alt punct de vedere, potrivit caruia intreaga cultura are o origine poetica, fiind o modalitate de cunoastere spontana a realitatii, imaginativa si mitopoetica, determinata de sensibilitatea emotiva a omului. Pentru Vico, in "Stiinta noua" ("Scienza nova", 1723), exista o logica poetica, mult mai vasta decat logica intelectuala. Adjectivul poetic este folosit de Vico cu un alt sens, acela de "mitic".

Benedetto Croce, in "Estetica", il considera pe Vico drept fondator al esteticii despre poezie, prin viziunea scientista el promovand o perspectiva ce depaseste istorismul latent si tinde sa prezinte opera dintr-o alta perspectiva, a diacroniei universale.
Poezia devine astfel, mai mult decat reprezentare tematica, o expresie a emotiei; pentru William Jones ("Essay on the Arts, Commonly Called Imitative", 1772), ea este "o expresie puternica si animata a pasiunilor omenesti, a bucuriei, a iubirii si urii, a admiratiei si maniei..."

. Burke separa domeniul poeziei de acela al mimesis-ului, ajungand la o teorie a expresiei. Pentru M. H. Abrams, artistul nu imita natura, ci isi atinge scopul "asumand puterile ei si producand acelasi efect asupra imaginatiei noastre pe care farmecele noastre il produc asupra celorlalte simturi".


Preocuparea pentru o anume geometrie a poemului, pentru principii poetice riguroase apare la Edgar Allan Poe, care, in "The Philosohy of Composition" (1846), incearca sa defineasca in mod pertinent conditiile necesare pentru constituirea unui poem ideal, stabilindu-i dimensiunea, efectul sau impresia ce urmeaza a fi transmisa, tonul cel mai potrivit. Pentru Poe, un poem lung este o contradictie in termeni:

"Ceea ce numim un poem lung este, in fapt, doar o succesiune de poeme scurte - adica de efecte poetice de scurta durata..."

. Cel mai potrivit ton pe care il descopera poetul este acela de tristete, care constituie o sensibilizare in fata formelor celor mai inalte de frumos. in "The Poetic Principie" (1848), Poe defineste celalalt nivel al poeticului, muzicalitatea interna a versurilor. Ceva mai tarziu, in poetica lui Baudelaire apar semnificatii ezoterice ale poemelor si simbolurilor, incluzand, sub semnul corespondentelor, teme romantice recurente. Mallarme se defineste ca ,un adversar al "lirismului" si un partizan strict al artei:

"...turbulenta liricului ar fi nedemna de acea casta aparitie pe care o iubesti. Trebuie meditat indelung: arta singura, limpede si impecabila, e indeajuns de casta spre a o sculpta religios."


Antipoetica incepe sa se structureze o data cu aparitia romantismului. in "Prefata" la drama "Cromwell" (1927), Victor Hugo reabiliteaza uratul ca forma estetica predilecta, pentru ca "Frumosul nu are decat un tip; uratul, o mie."


Estetizarea uratului in poezie continua cu "Florile raului", de Charles Baudelaire. in poezie exista un lirism obiectiv, la poetii parnasieni, prin care se traduce existenta impersonalului, si un lirism subiectiv, prin care poezia se liricizeaza, ajungandu-se, dupa John Stuart Mill, la o consonanta cu ideea mai veche a lui William Jones, teoria expresiv-emotiva a poeziei.
Conceptul modern de poezie se contureaza mai clar prin Ezra Pound si W. B. Yeats, imagismul englez fiind considerat o prelungire a simbolismului francez. Imaginea poetica nu coincide intotdeauna cu descriptia:

"Cand Shakespeare vorbeste de «The dawn in russet mantie ciad», el prezinta ceva ce pictorul nu poate prezenta."

in capitolul "A Retrospect" din "Pavannes et Divisions", Pound descrie urmatoarele principii ale esteticii sale:

"1. Tratarea directa a «lucrului», fie el subiectiv ori obiectiv. 2. Sa nu fie folosit absolut nici un cuvant care nu contribuie la prezentare. 3. Cu privire la ritm: compozitia sa urmeze exemplul frazei muzicale si nu bataile unui metronom."

. Pentru Ezra Pound exista trei feluri de poezie: MELOPOEIA, avand cuvintele investite cu o valoare muzicala, PHANOPOEIA, "care consta in proiectia de imagini asupra imaginatiei vizuale", LOGOPOEIA, «dansul intelectului printre cuvinte».
Poezia de la inceputul secolului al XX-lea isi dezvolta noi modalitati expresive o data cu aparitia simbolismului: muzicalitatea, sensibilitatea, substitutia asonantei cu rima sonora, preferinta pentru clarobscur in locul culorilor tari si pentru indecis in locul senzatiei, tehnica sinesteziei, a suprapunerii a doua sau mai multe senzatii. Poezia tinde tot mai mult sa se < elibereze de obsesia imaginii, evoluand spre sugestie si muzicalitate. in plan prozodic, simbolistii folosesc eufonia si promoveaza, eliberarea de stilurile metrice fixe, dobandirea unei structuri interne de o armonie perfecta.
Continuatorii acestuia sunt numerosi: Valery si Claudel in Franta, A. Belai, Alexandr Blok, V. Briusov in Rusia, W. B. Yeats in Anglia, Stephan George in Germania, Ion Barbu in Romania. Miscarile de avangarda se dezvolta intre anii 1908-1909. inca din anul 1908 apar unele miscari care certifica aparitia unui nou spirit: Apollinaire publica "Onirocritique" si apoi "Le PyreV, calificandu-si drama "Les Mamelles de Tir&ias" (1918) drept suprarealista. Notiunea de suprarealism este o varianta la dihotomia invechita realism - simbolism. Notele futuriste din poezia "Zone" a lui Apollinaire nu inceteaza sa apara:

"Tu lis les prospectus les catalogues les affiches qui chantent tout haut
Voila la poesie ce matin et pour la prose ii y a les journaux
II y a des livraisons a 25 centimes pleines d aventures policieres
Portraits des grands hommes et milles titres divers."

Apollinaire isi marturiseste intentia definitorie in a construi, nu in a distruge ceva, asa cum i se confeseaza lui Andre Billy intr-o scrisoare:

"in ceea ce priveste reprosul de-a fi destructor, il resping in mod formal, caci n-am distrus nimic niciodata. [...] N-am combatut nici simbolismul, nici impresionismul. Am laudat poeti ca Moreas. Nu m-am infatisat niciodata ca un destructor, ci ca un ziditor. Acel «Merde» in muzica din manifestul-sinteza pe care mi l-au publicat futuristii nu se referea la opera celor vechi, ci la numele lor opus ca o bariera noilor generatii."

in "Alcooluri", poetul isi exprima dorinta de a exprima in mod liric scopurile si idealurile "spiritului nou".


Denumirea de suprarealism data noului curent, asa cum rezulta din primul "Manifest al suprarealismului" (1924) este un omagiu adus poetului, Breton confesandu-se:

"Ca sa-i aducem un omagiu lui Guillaume Apollinaire care murise, [...] Soupalt si cu mine am desemnat cu numele de suprarealism noul mod de expresie pura."

in anul aparitiei "Caligramelor" ("Calligrammes", 1917), formele moderne ale poeziei nu se definitivasera. Apollinnaire foloseste noi tehnici, specifice suprarealistilor si cubismului literar, tehnica fiind numita a "colajelor verbale":

"O bouches est a larecherche d un nouveau langage
Auquel le grammarien d aucune langue n aura rien a dire
Et ces vieilles langues sont tellement pres de mourir
Que c est vraiment par habitude et manque d audace
Qu on Ies fait encore servir a la poe sie."


Dadaismul nu se naste dintr-o data, ci din indelungate cristalizari. Dintre primele documente ale miscarii, cele mai cunoscute sunt "Dada" de Tristan Tzara, manifestul de la Zurich, "391" al lui Picabia, "Cabaret Voltaire", al lui Hugo Ball. Miscarile ce determina aparitia dadaismului sunt futurismul, cubismul literar, promovat de Apollinaire, Reverdy, Albert Birot, expresionismul, pe terenul caruia se exercita Ball, Huelsenback, Hans Richter. in "Die Fkucht aus der Zeit" (august, 1916), Hugo Ball afirma:

"Limbajul, organ social, poate fi distrus fara ca procesul creator sa aiba de suferit."

Hugo Ball construieste poemul fonetic abstract:

"gadji beri bimba glandridri Iaula lonni cadori
gadjama gramma berida bimbala glandri galassassa laulitalomini
gadji beri bin blassa glassula Iaula lonni cardorsu sassala bim."

Dadaismul opereaza cu produse ale jurnalismului modern, cu reclama publicitara agresiva, cu subversiunea intelectuala; descopera "mizeria limbajului", mergand mult mai departe pe calea deschisa de futuristi. Tristan Tzara publica adevarati "papillons" sau prospecte dadaiste:

"DADA
Societate anonima pentru exploatarea vocabularului
Director: Tristan Tzara."


Pentru dadaisti, antireclama se transforma in reclama:

"Priviti-ma bine! Sunt un idiot, sunt un farsor, sunt un mistificator! Priviti-ma bine! Sunt urat, fata mea n-are expresie, sunt scund. Sunt ca voi toti!" (manifestul Tristan Tzara din «Litterature», nr. 13, 1920).
Experientele literare ale secolului al XX-lea se indreapta asadar catre o poezie pura, suficienta siesi, in care mecanismele lingvistice tind sa aiba tehnica lor interioara si gradul de sugestie dat de impersonalitatea ei. Alfonso Berardinelli ("La poesia verso la prosa", 1994), citat de Rodica Zafiu in "Naratologie si poezie" (2000), considera ca aceasta tendinta este comuna mai multor scoli poetice, de la simbolisti la avangardisti:

"a povesti, a exprima, a rationa si a reprezenta sunt, si pentru Breton si pentru Valery, ceea ce trebuie sa ramana dincolo de-limitele scrisului poetic."

Si pentru Tzvetan Todorov limbajul poetic isi are scopul in sine, este "autotelic".




In formele lor radicale, avangardiste, socante, chiar violente pana la desfiintare, se dorea o despartire totala de trecut, chiar anularea, distrugerea intregii creatii a acestuia. Totusi, in a doua jumatate a ultimului secol, in cautarea tot mai dificila a unor noi teritorii poetice, atat de putine ramase, dupa cum se vede, apare o noua orientare, postmodernismul, la inceput eclectica, greu de clasificat, dovedita in cele din urma integratoare, intr-o forma inedita, ironica, ludica, intertextualista, a intregii experiente poetice a trecutului. "Trecutul ne conditioneaza, ne apasa umerii, ne santajeaza, observa Umberto Eco in anul 1983. Avangarda istorica (dar si aici as vedea avangarda ca pe o categorie metaistorica) incearca sa se rafuiasca cu trecutul. «Jos cu clarul de luna», slogan futurist, e un program tipic pentru orice avangarda, si este de ajuns sa inlocuim cu ceva clarul de luna. Avangarda distruge trecutul, il desfigureaza. [...] Raspunsul postmodernului dat modernului consta in recunoasterea ca trecutul, de vreme ce nu poate fi distrus, pentru ca distrugerea lui duce la tacere, trebuie sa fie revizuit: cu ironie, cu candoare."


Poezia se intoarce astfel, in cerc perfect, dupa o uriasa bucla de timp, la originile ei, reluand drumul greu al urcusului, intr-o noua experienta, milenara, ce va fi, desigur, tot poetica.