REALISMUL. Termenul provine din fr. realisme, desemnand o metoda de creatie ce reflecta, ca o reactie la romantism, lumea in varianta sa obiectiva, neidealizata, cu preocuparea de a respecta veridicitatea, cauzalitatea, tipicitatea si caracterul concret al mediului, al fizionomiilor, al reactiilor psihice si al detaliilor. Denumirea a fost introdusa de Champfleury in volumul sau de eseuri "Le raalisme" (1857), care inca din 1843 condamna "romanescul idilic si pueril", in timp ce prietenul sau Duranty face sa apara efemera revista literara "Le Realisme", tribuna de propaganda a noului curent literar.

Curentul fusese prefigurat insa, ca metoda de creatie aplicata, de Balzac, care isi intemeiaza, in "Comedia umana", o lume proprie, in sensul celebrei sale asertiuni ca este un "secretar al realitatii", purtand "o lume intreaga in cap".

Actiunile romanelor balzaciene se desfasoara intre zidurile cetatii, in faubourg, intr-un orizont inchis, impus de realitatea apasatoare a vietii. Balzac este un "arheolog al vietii sociale", un "inregistrator al profesiunilor"; menirea scriitorului este "sa compuna tipuri prin reunirea trasaturilor mai multor caractere omogene".

in orizontul inchis al orasului, exista o varietate, aproape infinita, de personaje, cele mai multe comune prin lipsa de orizont si prin absenta dorintei de iesire din banal, din monotonia vietii, pe care Balzac le grupeaza de altfel in caractere. Spectacolul oferit de aceste papusi grotesti este insasi "Comedia umana", omul aparand in toata realitatea sa de fiinta minora si cruda, departe de vremurile eroice si de timpul mitic al epopeilor pe care romanul, in epoca moderna, le substituie. Doua decenii mai tarziu, Flaubert denunta romanul ce cauta cu orice pret sa sustina o teza sociala si se proclama adeptul impersonalitatii in arta. Naturalismul, descriere stiintifica a realitatii, desprins din realism, un fel de exacerbare a observatiei veridice, abunda in scene dure, patologice. Un tablou din "La terre" de Zola, plin de lupte familiale, de atrocitati, de sange, puroaie, boli, scene de violuri, incesturi, morbiditati, se inscrie, neindoielnic, pe linia descrierii nude, dure, promovata de acest curent literar.

Realismul devine, in proza, curentul dominant al sfarsitului de secol al XlX-lea si al intregului secol al XX-lea, contribuind la realizarea unor ample fresce sociale, o proiectie vasta in fictiune a complexei realitati pe care o strabate lumea moderna. La englezi, realismul a fost promovat de Charles Dickens ("Hard Times", "The Posthumous Papers of the Pickwick Club", "Oliver Twist"), la rusi de Dostoievski, ("Crima si pedeapsa", "Fratii Karamazov", "Idiotul"), de Tolstoi, cu epopeicul "Razboi si pace", de Gogol si de Cehov. La americani, lumea negrilor si sclavia, lumea omului marunt, care se inalta cu greu in viata, sunt prezentate de Harriet Beecher-Stowe, in "Coliba unchiului Tom", si de Mark Twain, in "Aventurile lui Huckleberry Finn", iar mai tarziu, in secolul XX, apar promotorii realismului dur", William Faulkner de pilda ("Orasul", "Catunul", "Casa cu coloane", "Zgomotul si Furia") imaginand, la fel ca Swift, un teritoriu imaginar din sudul Statelor Unite, Yocknapatawpha, in care isi plaseaza personajele puternice ale lumii sale fictive. Hemingway, in "Batranul si marea", traseaza parabola omului care incearca a-si depasi conditia umana, pescarul Santiago fiind expresia deznadejdii insignifiantei fiinte umane in fata imensitatii lumii, intr-o lupta comparabila cu truda lui Sisif.

La noi, realismul are ecouri aproape simultane cu raspandirea in plan european a curentului, dezvoltandu-se pe masura crearii speciilor prozei romanesti, mai intai prin fiziologie, la Costache Negruzzi si Mihail Kogalniceanu, apoi prin schita, nuvela si roman. Un prim roman notabil in literatura romana este "Ciocoii vechi si noi" (1863), de i-icolae Filimon, urmand nuvelele si romanele lui Slavici, romanele lui Duiliu Zamfirescu din ciclui Comanestenilor, piesele de teatru si schitele lui Caragiale. Realismul devine curent literar proiiric in secolul al XX-lea, prin Liviu Rebreanu, remarcabil fiind romanul "Ion", canonic pentru structura exemplara a acestei specii literare, prin Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Calinescu, exercitarea realismului prelungindu-se, cu necesarele experiente novatoare, de-a lungul intregului secol, pana la Marin Pteda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu, Fanus Neagu, Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc si la postmodernistul Mircea Cartarescu.

Realismul reflecta, :n planul fictiunii, o lume de o veridicitate complexa, imitatie perfecta a celei reale, personajele nefiind de regula supuse nici unui act de poetizare inutila, in afara de sublimul autentic al unor personaje remarcabile si memorabile, rare in aceasta latura tematica. De cele mai multe ori, personajele realiste nu pot iesi din rolurile ce le-au fost repartizate: Julien Sorel din "Rosu si Negru" al lui Stendhal nu reuseste sa-si implineasca dorinta arivista, doamna Bovary a lui Flaubert se sinucide din lipsa de perspectiva, fiind provinciala perfecta, la fel ca eroinele din nuvelele lui Mihail Sadoveanu, "Locul unde nu s-a intamplat nimic" si "insemnarile lui Neculai Manea".

Lumea lui Gogol, a lui Dostoievski este plina de mici functionari, cutremurati de vorbele sefului, murind la un stranut neasteptat, alcatuind o societate de intelectuali ce discuta despre schimbarea lumii, intr-o livada de visini, fara a face nimic in acest scop, sau rie criminali fiorosi ce-si scot la iveala adevarata fata dupa lungi deliberari. Jack London ("Colt alb") ir> Anglia, Flannery O Connor ("Judecata de apoi"), scriitoare din sudul Statelor Unite, danezul Henrik Ibsen, italianul Fogazzaro ("Mica lume de altadata") descriu aceeasi lume demitizata, defetisizata, lipsita de farmec, expresie a banalitatii cotidiene. Proust, in romanul "in cautarea timpului pierdut", populeaza universul literar cu duci si conti intarziati in lumea moderna, cu oameni avand obscure inclinatii patologice, singurele evadari ale scriitorului din celebra camera cu peretii captusiti cu pluta fiind pe plaja de la Balbec sau in trecut, pe vremea bunicii, in timpuri patriarhale, cii madlenele romantioase inmuiate in ceai. Rememorarile acestea sunt pline de nostalgie, dar nu fac decat sa pecetluiasca conditia trista a omului modern, supus din ce in ce mai mult unor ambitii desarte sau unor acute crize de constiinta. Personajele realiste sfarsesc mai totdeauna prost, istoria vietii lor fiind, in cele mai multe cazuri, "istoria unui esec", aceea a unei inaltari temporare si a unui declin inevitabil. Ele nu-si pot transcende conditia umana, pot, in schimb, sa faca avere si sa moara impacate cu soarta (nu mai intalnim revoltati de tipul eroilor byronieni) sau sa ramana sarace, ilustrand temele dominante ale curentului. Mara lui Slavici castiga bani si respect, dar se dezumanizeaza fara sa-si dea seama, Ion al lui Rebreanu moare, condamnat parca de o instanta divina pentru blestemata lui sete de pamant, chiar Otilia lui George Calinescu isi pierde cu timpul aura misterioasa, iar personajele feminine ale Hortensiei Papadat-Bengescu, privite din perspectiva temporala, anihilatoare, devin patetice, coborate din lumea mondena in umila conditie umana. inca din primul roman realist al literaturii romane, "Ciocoii vechi si noi" al lui Nicolae Filimon, omul umil de la inceput ramane la fel de mizer in final, nereusind sa scape din orizontul marunt al lumii sale nici prin marire temporara si prin avere.
Cum spunea Rene Wellek, exista un realism etern, care implica problema epistemologica a relatiei dintre arta si realitate. Daca exista ceva mai neplacut, mai rau in lume, atunci el este descris de tusa groasa a realismului, care aneantizeaza aspiratiile si inchide portile unei evadari salvatoare, unde totul e realizabil si visul devine "realitate".


Realismul lui Slavici este unul de tip special, "poporal", constand in prezentarea satului ardelean si a lumii acestuia. Nuvelele vorbesc despre localitati rurale aflate in stadiul "preindustrializarii", de personaje avide de bani, care incearca sa dobandeasca avere atat timp cat viata le permite. Lica este un astfel de personaj, desi situat in ierarhia banului ceva mai sus, in timp ce Ghita este numai o sluga a lui, o unealta, care incearca sa se razbune, sa se razvrateasca, dar nu reuseste, pierind in acest proces. Personajele sunt, in motivatia lor interioara, destul de simple, surprinse in cateva actiuni definitorii: Ghita in aceea de a face bani, Ana intr-o confuza criza erotica, Lica in intentia de a domina si de a deveni cat mai bogat, prin afaceri necurate, chiar prin crime, prin efectele inrobitoare ale pulsiunilor, existente la mai toate "caracterele" presamanatoriste.