Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: George Cosbuc, Nunta Zamfirei; Octavian Goga, Rugaciune, Noi, Clacasii; Vasile Voiculescu, In gradina Ghetsemani; Ion Pillat, Aci sosi pe vremuri.
Orientari teoretice r5c922rv65qnf
Traditionalismul este un concept tot atat de general ca si modernismul, in cadrul lui reunindu-se ideologii culturale si literare cu o fizionomie distincta, cu reviste si personalitati culturale proprii, ce au animat viata cultu­rala romaneasca, atat inaintea primului razboi mondial (anii 1895-1920 -samanatorismul si poporanismul), cat si in perioada interbelica (anii 1922-1944 - ortodoxismul gandirist). Reunirea celor trei orientari sub denominatia comuna a traditionalismului se datoreaza, dincolo de diferentele dintre programele lor si, uneori, a animozitatilor dintre revistele ce le reprezinta, unor afinitati ideologice: convingerea ca literatura trebuie sa exprime "specificul national", localizat, dupa adeptii acestor orientari, in lumea rurala, dorinta conservarii factorului autohton justificata prin ideea ca satul traditional (pentru samanatoristi), poporul (pentru poporanisti) sau spiritualitatea ortodoxa (pentru gandiristi) sunt reflexe ale "sufletului etnic" producator de cultura si civilizatie proprie si refractar la imitatia culturii occidentale, inaderenta Ia civilizatia industrial-capitalista, socotita straina spiritului romanesc, si, in plan literar, aversiunea fata de modernismul "decadent", vazut ca un import cultural neasimilat. Toate cele trei curente depasesc, prin amploarea intentiilor si manifestarilor lor, sfera literaturii, fiindca ideologiile pe care se intemeiaza tintesc ansamblul vietii social-culturale si politice romanesti din epoca. Daca modernismul vizeaza sincronizarea culturii romane cu Occidentul, cele trei orientari dau expresie rupturii raportului national
universal (european), preferentiind factorul autohton.
Samanatorismul este curentul de idei care domina anii 1895-1910 mai ales in domeniul social-politic, avand consecinte si in planul cultural-literar. Fara a inchega o estetica propriu-zisa, el este mai degraba o atmosfera particulara, o atitudine vizand cele trei probleme fierbinti ce agita societatea romaneasca a momentului: problema nationala, problema rurala si trece­rea de la votul censitar la cel universal. Pe fondul Memorandumului intelectualilor transilvaneni, inaintat imparatului de la Viena, in 1892 si urmat de procesul care a starnit un larg ecou peste munti, generatia de intelectuali din Regat isi exprima simpatia fata de fratii ei ardeleni, punandu-si acut
problema conservarii romanismului. Se adauga la aceasta "chestiunea taraneasca", comuna Transilvaniei si Regatului Romaniei, ce subliniaza drama clasei sociale celei mai oropsite a tarii. Desi covarsitoare numeric, ea se confrunta cu lipsa pamantului - si deci a mijloacelor de subzistenta - fiind intr-o cumplita stare de inapoiere. Rezultatul acestei stari, rascoala generalizata din 1907, desi reprimata sangeros de guvernul Sturza, a subliniat necesitatea unor solutii pragmatice, precum refacerea a insesi bazelor legale ale proprietatii funciare in Romania. Aceasta este situatia socio-istorica ce a generat, incepand cu ultimul deceniu al secolului al XlX-lea, un curent de opinie idealist-utopic, mult mai larg impartasit decat cel pragmatic, favorabil reformelor si improprietaririi agrare, ce reclama scoaterea din inapoiere a clasei taranesti napastuite, educarea ei printr-o literatura accesibila, care s-o reprezinte si s-o instruiasca.
Curentul samanatorist imprumuta numele din cel al revistei "Sema­natorul", intemeiata la Bucuresti, in decembrie 1901, la initiativa lui Spiru Haret, ministru al Cultelor si Instructiunii, sub conducerea lui Alexandru Vlahuta si George Cosbuc. in 1903, directia revistei este preluata de tanarul universitar Nicolae Iorga, care-o contamineaza cu dinamismul si inflacararea spiritului sau, angajand-o in mari batalii ce-i vor spori autoritatea in presa vremii. Tot acum, revista se remaniaza, schimbandu-si, cu o litera, titlul devenit "Samanatorul"; se aduna in jurul ei si in jurul personalitatii lui Iorga nume cunoscute, diferite ca structura interioara, sensibilitate si anvergura: St.O. losif, Dimitrie Anghel, debutantul Sadoveanu, Octavian Goga, George Cosbuc, Alexandru Vlahuta, Ilarie Chendi, Constantin Sandu Aldea, Duiliu Zamfirescu, Octavian Taslauanu, Sextil Puscariu, Ion Scurtu, Ioan Gorun- s.a.

Ca orientare pragmatica, social-politica, samanatorismul este o expresie a conservatorismului. Avand afinitati cu junimismul - pe care-l reprezinta, de fapt, ca ultima etapa din lunga sa evolutie - , samanatoristii dau expresie atitudinii de respingere a civilizatiei de tip industrial, de impotrivire fata de orientarea generala a tarii spre economia capitalista si spre liberalism - cai considerate straine sufletului romanesc. Doua clase sociale antagonice in realitatea istorica - taranimea si boierimea latifundiara - sunt vazute, prin prisma ideologiei samanatoriste, drept aliate in fata elementului capitalist invadant. Ostilitatea anticapitalista a marilor mosieri si impotrivirea lumii satului fata de acelasi element brutal-perturbator fac front comun, in abstractul plan al unei constructii ideologice, pentru a genera, la nivel social-politic, un curent idealist-utopic. Samanatoristii cred ca industrializarea si urbanizarea pun in relatie de dusmanie vechea cultura a satului cu civilizatia si tehnicismul alienat al aglomerarilor urbane si fac din om un instrainat de morala si de natura, alterandu-i raporturile cu semenii si poluand, in consecinta, chiar puritatea morala a sufletului romanesc si, prin invazia elementelor alogene, pe cea etnica, a natiei.
Iluzia ca lumea romaneasca se poate sustrage nu progresului, ci perico­lelor de care acesta e insotit, refugiul nostalgic intr-un trecut patriarhal, idilizat se va reflecta intr-o intreaga literatura de cele mai multe ori ocazio­nala, minora, tezista, in care filonul romantic isi semnaleaza epuizarea ultimelor resurse expresive si ideologice. Fenomen de epigonism emines­cian, literatura samanatorista va pune in pagina "tezele" doctrinei socio-politice de mai sus si isi va exprima simpatia fata de ordinea patriarhala, sustinand sansele satului, ale traditiei, in fata orasului cosmopolit si "nespecific", neromanesc. Fobiile samanatoristilor - industrializarea, ora­sul, relatiile capitaliste, strainii - traduc credinta utopica a unor intelectuali, legati prin extractie si prin sentimente de lumea rurala, in posibilitatea intoar­cerii tarii la valorile autohtone. Literatura, considerata mijloc de lupta si factor de educatie, trebuia sa fie accesibila poporului de jos pe care sa-l reprezinte, sa-l educe si caruia sa ii sustina rezistenta. O intreaga literatura scrisa sub aceste imperative ideologice este pusa, astfel, in slujba conservarii sufletului etnic si legitimata ca reprezentanta a specificului national, igno-randu-se adeseori criteriul valorii estetice.
Un inventar tematic si motivic foarte compact circula in toata pro­ductia literara samanatorista, epica sau lirica: satul patriarhal, natural, arhaic este idealizat, el apare ca un loc edenic, de un primitivism naiv si fermecator, in care omul e legat organic de natura, de pamantul care-l face structural bun si-i conserva respectul pentru valorile morale; orasul, demo-nizat, nu e decat un spatiu corupator si alienant, in care cel plecat din sat, instrainatul rupt de energiile pamantului strabun, este condamnat la perditie; mitul, datina si pamantul strabun sunt resurse pe care se intemeiaza exis­tenta si sufletul curat, blajin, simtitor, al omului de la tara si, prin valoarea exponentiala a acestuia, existenta neamului intreg, legiferata de traditie si de un glorios trecut istoric; boierul vechi, "de neam", este, prin dragostea lui de tara si de pamant, aliatul patern, intelept, al taranului, intr-o armonie sociala tulburata doar de reprezentantii ordinii capitaliste - arendasul intreprid sau bancherul venal ce profita de lipsa de simt mercantil a vechii boierimi, la fel de impovarate de datorii ca si taranul. Se adauga la aceasta figuratie, motivul haiducului si cel al voievodului, in osmoza idealiza(n)ta dintre rural si istorie, prin care satul samanatorist se proiecteaza intr-un atemporal idilic. Elemente din acest retetar invariabil se reiau in toate operele samanatoriste, fie in proza, fie in lirica. O astfel de literatura se va caracteriza, implicit, prin subiectivism (lipsa de obiectivitate, partizanat al
scriitorului), paseism (refugiul nostalgic in trecutul idilizat, neaderenta la timpul prezent, fobia fata de viitor), tezism (morala explicita, intentie ideo­logica evidenta), viziune idilica si decorativista asupra satului si tara­nului.
Ecourile samanatoriste se sting in jurul anului 1910, dupa ce, in pre­alabil, retragerea lui Iorga de la directia "Samanatorul" ii diminuase revistei prestigiul. Atacurile indreptate impotriva orientarii, in fruntea carora se situa revista "Sburatorul" condusa de Eugen Lovinescu si "Viata noua" a lui Ovid Densusianu opun ideologiei samanatoriste principiile, mult mai justificate estetic, ale modernismului lovinescian si, respectiv, ale simbolismului post-macedonskian. Socotita "literatura a regretelor boieresti" (expresia lui Savin Bratu vizase, initial, paginile sadoveniene de debut), intemeiata pe "mistica taraneasca" (Lovinescu), literatura samanatoriata va fi contracarata ferm de catre Liviu Rebreanu, adept al prozei obiective (care demonstreaza prin cele doua romane ale sale, Ion si Rascoala, ca lumea satului si tema taraneasca pot suporta viziunea realista, ramanand, in acelasi timp, "specifice", romanesti), sau de scriitorii care adopta in operele lor epice sau lirice, tematica citadina, complicatiile psihologice, sensibilitatea si emotia intelectualizate, expresia rafinata - mult mai in acord cu evolutia occidental-europeana a sensibilitatii si a literaturii.
Pot fi considerate samanatoriste volumele lui Cosbuc, Balade si idile, Fire de tort, unele poezii de O. Goga si St.O. Iosif, romanele din Ciclul Comanestenilor al lui Duiliu Zamfirescu, Viata la tara, Tanase Scatiu, in razboi, indreptari si Anna, romanul-cronica de familie La Medeleni de Ionel Teodoreanu, prozele De demult, Sultanica ale lui Delavrancea sau romanul, azi uitat, Doua neamuri de Constantin Sandu Aldea.
Poporanismul ia nastere din initiativa unor intelectuali apartinand cercu­rilor socialiste, ca reactie fata de miscarea samanatorista si fata de organul ei de presa, "Samanatorul" lui Iorga. La Iasi, in martie 1906, se infiinteaza revista "Viata romaneasca", ce avea sa devina, prin calitatea sa publicistica, prin prestigiul lui Garabet Ibraileanu si prin cel al colaboratorilor ei, cea mai prestigioasa revista din epoca. Constantin Stere, om de vasta cultura, so­cialist inflacarat, nimbat printre contemporanii sai cu aureola de martirizat in Siberia tarista, avea sa asigure substanta doctrinara, de orientare socialista, a noii publicatii, iar Garabet Ibraileanu, perspectiva ei cultural-literara. Unii scriitori migrati de la "Samanatorul", altii nou aparuti vor deveni, timp de cateva decenii, colaboratori constanti ai noii publicatii: George Cosbuc, Octavian Goga, Ion Agarbiceanu, Calistrat Hogas, Elena Farago, St.O. Iosif, Dimitrie Anghel, George Toparceanu, Cincinat Pavelescu, Mihai Codreanu, N.D. Cocea, Otilia Cazimir, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction s.a. Revista ii va gazdui ulterior si pe mai tinerii Ion Pillat, Tudor Arghezi, Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu, repre­zentanti ai modernismului nostru literar. Vor publica in paginile acestei reviste studii de inalta tinuta stiintifica istoricii Xenopol si Parvan, economistul V. Madgearu, savantii Gr. Antipa, CI. Parhon.


Ca si samanatorismul, poporanismul este mai degraba o doctrina social-politica cu prelungiri in domeniul literaturii, decat o estetica propriu-zisa. Doctrina social-politica poporanista se coagulase anterior aparitiei "Vietii romanesti", in cadrul cercurilor intelectuale de stanga, gratie campaniilor de presa conduse de ziarele de orientare socialist-gherista, "Evenimentul literar" si "Curentul nou".

intr-unui din articolele "Evenimentului literar", Constantin Stere scrisese despre "datoriile morale pe cari le are orice om cult crescut si de economia nationala fata cu masele mute si necunoscute ale poporului nostru, totalitatea maselor muncitoare si producatoare".

E astfel lansat motivul central al doctrinei poporaniste, cel al datoriei intelectualului fata de popor, si o data cu acesta, numele noului curent. Desi poporanismul si samanatorismul pornesc de la aceeasi realitate a epocii, exista intre cele doua sensibile diferente, manifestate atat in plan doctrinar, cat si in viziunea asupra literaturii. Incriminand conservatorismul reactio­nar samanatorist, poporanistii ataca tocmai punctele vulnerabile ale unui esafodaj ideatic intemeiat pe idilizarea vietii taranesti, pentru ca - va constata cu pertinenta Ibraileanu - "taranul pitoresc e o concluzie care exclude senti­mentul de datorie fata de taran".

Este blamat, de pe o pozitie lucida si progresista, paseismul samanatorist, afirmandu-se valoarea solutiilor prag­matice, necesitatea reformelor sociale si economice, singurele capabile sa rezolve "marea criza" romaneasca. Vor fi combatute, prin urmare, idilis­mul, paseismul, excesele xenofobe si izolationismul cultural vehiculate de samanatoristi ca modalitati de protejare a "sufletului romanesc".




In viziunea culturala poporanista, literatura apare ca o expresie a socia­lului si, mai ales, ca unul dintre fa :torii cei mai eficienti de reformare a lui. Tezele doctrinei poporaniste - specificul national al artei, dreptul tutu­ror categoriilor sociale, dar mai cu seama al taranului, de a fi reprezentate in arta, caracterul social si moral al artei, ilustrarea veridica, pe un fundament realist, a vietii umile - vadesc o intelegere mai nuantata decat cea a samanatoristilor a rosturilor artei.
Fara a se dori o revista de directie in plan literar, "Viata romaneasca" orienteaza totusi literatura epocii spre "recastigarea conditiei nationale a culturii".

Ea cere scriitorilor, pe langa compasiunea fata de popor, si o expresie adecvata, veridica, in acord cu estetica realismului de secol XIX, a socialului, cu tipologiile sale. Desi revista preia, o data cu colaboratorii
care migrasera de la "Samanatorul", si unele dintre temele si motivele samanatoriste (cel al neadaptatului, al dezradacinarii, al amurgului unei clase sociale - boierimea), literatura poporanista nu cultiva o "reteta" sche­matica. Singurul motiv care apare constant in literatura, ca si in ideo­logia sociala poporanista este cel al "datoriei fata de popor", motiv, de altfel, preluat de poporanisti o data cu deviza narodnicismului rusesc, "Totul pentru popor, nimic pentru noi insine".


Miscarea literara poporanista se va stinge dupa razboi, tocmai pentru ca idealurile in numele carora se angajase fusesera indeplinite prin Marea Unire din 1918 si prin reforma proprietatii agrare. Fapt unic in existenta unui curent, insusi mentorul lui ii anunta sfarsitul in primul numar al "Vietii romanesti" din anul 1920, constatand cu luciditate ca realitatea impotriva careia poporanistii luptasera nu mai exista:

"Reformele sociale si politice datorate razboiului [...] fac sa dispara taranul-suferinta, taranul-rob, taranul nedreptatit etc. Literatura dinainte de razboi devine istorica. [...] Aceasta stare de suflet - care formeaza continutul sentimental si moral al acelui curent care s-a numit poporanist [...] va fi si ea un lucru al trecutului, o data cu disparitia cauzei care o produce."

Sentimentul "datoriei" fata de taran, arata acelasi Ibraileanu, "nu mai are ratiune de a exista, caci nu mai are obiect. O data ce taranul a fost improprietarit si i s-a dat drept de vot, o data ce nu mai este iobag - nu mai poate fi vorba nici de vina, nici de datorie fasa de el. Vina a fost rascumparata, datoria i s-a platit".

Revista "Viata romaneasca" isi va continua aparitia intre cele doua razboaie mondiale, onorandu-si orientarea generoasa in plan social, ca si atitudinea toleranta in plan estetic, sub indrumarea unui tanar critic literar, discipol al lui Ibraileanu, Mihai Ralea.
Ortodoxismul, cea de a treia directie traditionalista, se va cristaliza in perioada interbelica, in anii 1925-1935, cand vechea disputa - traditiona­lism/modernism - izbucnita in arena culturala romaneasca in ultimul deceniu al secolului al XlX-lea intra in ultima etapa, cea mai acerba. Noul curent se doreste continuatorul ideologiei samanatoriste; el va reprezenta, in confruntarea cu modernismul, traditionalismul radicalizat si se va desfasura in acelasi timp cu experimentele avangardei, aceasta din urma fiind, in ansamblul fenomenelor sale, forma extrema a modernismului.
Ideologic, miscarea ortodoxista este una de dreapta, accentuand ideea factorului etnic de sorginte samanatorista, imbogatit insa cu dimensiunea spiritualitatii ortodoxe si cu cea abisala, in mare voga la acea ora in toate tarile europene, a "sangelui" (rasei).
Doctrinarul miscarii gandiriste este teologul universitar Nichifor Crainic, iar revista care o propaga este "Gandirea" - de aici si numele de "gandirism" dat noului curent - in perioada ei de aparitie bucuresteana, anii 1922-1944. Revista aparuse initial la Cluj, in 1921 sub conducerea lui Cezar Petrescu si D.I. Cucu, fara a impune colaboratorilor ei un program ferm. Dimpotriva, ea dorea sa reuneasca talentele si energiile creatoare ale primei generatii de intelectuali de dupa Unire, in ansamblul ei eclectica, asa incat, in primul an de aparitie, revista va publica atat scriitori samanatoristi, cat si "vietisti" (colaboratori ai "Vietii romanesti") sau scriitori modernisti. Vor figura in sumarul publicatiei clujene cele mai prestigioase nume culturale ale momentului: Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Agarbiceanu, Cezar Petrescu, Aron Cotrus, EmanoiI Bucuta, Ion Pillat, Gib Mihaescu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea, Al. Philippide s.a. Fizionomia revistei se va schimba insa dupa mutarea ei la Bucuresti, cand conducerea ei va fi preluata de catre Nichifor Crainic. in jurul acestuia se aduna nume noi - Pa ni fi 1 Seicaru, Dumitru Staniloae, Stefan Baciu, Radu Gyr, Dumitru Caracostea, Vintila Horia, Ovidiu Papadima, Octav Sulutiu, Mateiu Caragiale, Ion Marin Sado­veanu, Vasile Voiculescu, unii dintre ei colaboratori permanenti, altii pasageri.
Pe dramaticul fundal politic si istoric al ascensiunii fascismului, favorizat si legitimat de ganditori antirationalisti ce exaltau frenezia vitalista, religi­ozitatea, abisalul, misterul (Nietzsche, Nikolai Berdiaev, Kari Jaspers, contele de Gobineau), doctrina ortodoxista se contureaza treptat, avand in centru mai vechea idee a "culturalismului etnic", careia i se adauga o alta mai noua, a intoarcerii la fondul nostru ne-latin, slav si trac, multa vreme ignorat, vazut ca depozitar ancestral al rezervorului de energii ale neamului.


In articole-program de mare rasunet in epoca, Sensul traditiei sau lisus in tara mea se afirma ca ortodoxia este nucleul care ne-a conservat fiinta etnica in fata asaltului occidental, modernist, rationalist, latinist si catolic. in Sensul traditiei, Crainic afirma: "Traditionalismul voieste o cultura crea­toare de valori autohtone, o creatie culturala proprie. Aceasta nu exclude consumatia culturala (importul de cultura, n.n.), ci o implica, acordandu-i insemnatatea subordonata pe care o are in realitate. Expresie a popo­rului, creatia culturala e in functie de popor".

Declarandu-si descendenta din samanatorism, traditionalismul gandirist subliniaza ca precursorii sai au avut "viziunea magnifica a pamantului romanesc", ignorand insa "cerul spiritualitatii romanesti".



Este accentuata, asadar, simbioza dintre factorul etnic si cel religios, ortodoxia. Transcendentalizand substanta etnicului, gandiristii nu vor avea, ca samanatoristii, nostalgia timpurilor voievodale, a trecutului eroic, ci a unui fond ancestral, anistoric, misterios. Reprosand samanatoristilor paseismul si indiferentismul religios, ei isi vor asuma un rol mesianic si o atitudine optimist-activa, pusa in slujba natiei - aceasta fiind
vazuta in elementul ei biologic-rasial si cel spiritual-ortodox. Motivele lite­rare dezvoltate - manastirea, altarul, crucea, steaua, magii, ingerul, arhanghelul, lisus, Maria, imagini din Noul Testament, scene biblice sau din biografia eristica - sunt, de aceea, autohtonizate, localizate in spatiul romanesc si combinate cu elemente folclorice sau mitologice specifice.
Ortodoxismul, ca "traditionalism metafizic", cu toate nefericitele sale urmari din plan politic (el legitimand ascensiunea la putere a Garzii de Fier) va avea, in planul literaturii, consecinte dintre cele mai fertile. Poetii autentic ortodoxisti sunt Vasile Voiculescu, prin cele mai reprezentative volume ale sale (Poeme cu ingeri, Parga), si Nichifor Crainic (Sesuri natale, Darurile pamantului, Tara de peste veac). Alti scriitori gazduiti in paginile revistei, tratand cu o mai mare libertate creatoare sugestiile doctrinei vor fi deschisi elementelor moderniste. Exemple, in acest sens, pot constitui volumele de versuri Pe Arges in sus, Biserica de altadata, Satul meu ale lui Ion Pillat, poezia si filosofia lui Lucian Blaga, romanul Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu Caragiale, volumele de versuri Sarbatoarea mortii, in robia lor, Cuvinte catre taran ale poetului ardelean Aron Cotrus, romanele lui Cezar Petrescu, Comoara regelui Dromichet, Aurul negru si Calea Victoriei sau Rusoaica lui Gib Mihaescu. Prin aceste opere, orientarea insasi a traditio­nalismului isi rafineaza expresia si isi adecveaza sensibilitatea la cea moderna. Elementele moderniste ce infuzeaza aceste opere - propensiunea spre este­tism, rafinare a expresiei, nuantare a sensibilitatii - vor face posibila con­vietuirea, in cadrul aceleiasi opere, a elementelor traditionaliste cu cele expresioniste sau neo-clasice. Eugen Lovinescu, adversar din principiu al traditionalismului literar, va declara ca, in aceasta etapa a sa, traditionalismul s-a "sincronizat" cu sensibilitatea modernista.
Combatute de catre mentorul cenaclului si revistei "Sburatorul", formele traditionalismului literar s-au dovedit anacronice, izolationiste si neproductive. Lovinescu denunta confuzia dintre estetic si cultural (etic, etnic), paseismul si lirismul excesiv al literaturii despre tarani. in monu­mentala Istoria civilizatiei romane moderne, el explica procesul evolutiv al civilizatiei romanesti, punand la baza acestui proces legea imitatiei, ce se petrece in doi timpi: simularea si stimularea. Potrivit lui Lovinescu, civili­zatiile mai putin avansate importa, la inceput, mimetic, forme ale civilizatiilor avansate, occidentale, urmand ca, in cursul timpului, formele sa dea nastere fondului. in ultimul din cele sase volume ale Istoriei literaturii romane con­temporane, criticul contureaza teoria mutatiei valorilor estetice, subliniind ca, dupa etapa imitatiei, cultura unei tari minore va realiza saltul valoric, facand posibila sincronizarea cu modelul cultural imitat, adaptarea la spiritul veacului, la saeculum. Eugen Lovinescu remarca, de asemenea, ca exista intotdeauna un decalaj intre dezvoltarea sociala si evolutia culturala a unui popor, cea din urma, inertiala fata de domeniul vietii socio-economice, adaptandu-se ultima in cadrul procesului de europenizare.