UMANISM. Termenul provine din fr. humanisme, lat. humanus ("omenesc") si exprima o atitudine ce recunoaste demnitatea, valorile si posibilitatile fiintei umane, atitudine manifestata inca din antichitatea greaca si latina si redescoperita in epoca Renasterii, cand se transforma intr-o ampla miscare culturala europeana. Aceasta apare mai intai in Italia in secolele XIV-XV, avandu-i ca reprezentanti de seama pe Boccaccio, Petrarca, Leonardo Bruni, Pico della Mirandola, Tomaso Campanella. Se dezvolta apoi in Franta (prin operele lui Rabelais, Montaigne si ale altora), Anglia (Thomas Morus, Francis Bacon, William Shakespeare), Tarile de Jos (Erasmus din Rotterdam), Germania, Polonia, iar mai tarziu, in secolele XVI-XVII, si in Tarile Romane, prin legaturile unor domni cu papalitatea si cu principii umanisti si prin operele istorice si culturale ale unor personalitati de marca, Neagoe Basarab, Nicolaus Olahus, Miron Costin, Dosoftei, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir.
Umanismul devine astfel, in Renastere, o miscare ampla, care tinde sa schimbe statutul omului in univers si fata de divinitate, punandu-l in centrul lumii ca masura a perfectiunii divine, incercand refacerea armoniei originare si modelarea unor calitati alese, morale, de cunoastere, stiintifice si artistice. Umanistii incearca reconstituirea acelei epoci istorice si culturale perfecte a elenismului din antichitate, astfel explicandu-se crearea unei Academii platonice la Florenta si dezvoltarea studiului academic in centrele culturale importante ale Europei. Umanismul isi propune crearea omului total, a acelui uomo universale avand cunostinte enciclopedice, sintetizate din toate domeniile stiintelor si artelor, cu puteri creatoare sporite, prefigurand opera de construire a viitorului Europei. m9d393mb59ptg


In Tarile Romane, cei mai cunoscuti oameni de cultura in operele carora se exprima ideile umaniste sunt Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, spatarul Nicolae Milescu, Udriste Nasturel, Dimitrie Cantemir. Nicolaus Olahus a scris operele sale in limba latina, "Atilla" si "Hungaria", spre deosebire de Neagoe Basarab, care a redactat "invataturile..."

in limba slavona. Nicolaus Olahus formuleaza ideea originii latine a poporului roman:

"Romanii se spune ca sunt colonii romane. Dovada de acest lucru e faptul ca au multe cuvinte comune cu limba latina. Monede romane se gasesc multe in acest loc si ele sunt neindoielnic semn al vechimii stapanirii romane prin partile acestea... Moldovenii au aceeasi limba, religie si obiceiuri cu muntenii... Limba lor si a celorlalti a fost candva romana, ca unii ce sunt colonii de romani."

Udriste Nasturel scrie "Predoslovia" la "Penticostarul" publicat in slavona si traduce in limba romana "Viata sfintilor Varlaam si Ioasaf . Nicolae Milescu traduce "Vechiul Testament" si scrie la Stockholm "Manual sau steaua Rasaritului stralucind in Occident", cu urmatoarea introducere: "Ecrit d un seigneur moldave sur la croyance des grecs".

Lucrarea sa de capetenie este insa "Jurnalul siberian", in care da amanunte inedite despre lacul Baikal, despre viata corupta de la curtea Imperiului Chinez si in care citeaza legende despre construirea Marelui Zid si din tara hipofagilor. in general, umanismul romanesc are trasaturi baroce, prin crearea asa-ziselor "stihuri la stema", care dezvolta teme ca ubi sunt si fortuna labilis.
Propagarea ideilor umaniste in Tarile Romane se datoreaza si scolilor iezuite din Polonia, viitorii cronicari moldoveni facandu-si, in cele mai multe cazuri, studiile in aceste veritabile institutii de efervescenta culturala. Aici se dezvolta interesul pentru trecut si pentru istorie, intentia prioritara a cronicarilor fiind consemnarea faptelor istorice "ca sa nu sa innece a toate tarale anii trecuti si sa nu sa stie ce s-au lucrat..."

(Grigore Ureche) sau "ca sa nu sa uite lucrurile si cursul tarai..."

(Miron Costin). Un popor care nu-si cunoaste istoria este, in viziunea lui Grigore Ureche, asemenea "fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte", iar Miron Costin isi reafirma responsabilitatea tuturor celor scrise:


"...Eu oi da sama de ale mele, cate scriu".

Cronicarii munteni, orientati indeosebi catre umanismul italian, au o fizionomie colectiva, scriind indeosebi cronici anonime, in care folosesc foarte des riposta si invectiva, caracteristice spiritului polemic. Figura umanista si renascentista cel mai bine conturata este in Tara Romaneasca stolnicul Constantin Cantacuzino (cea 1650-1716), care studiaza la Universitatea II Bo din Pavia, fiind prieten al lui Luigi Ferdinando Marsili. El face elogiul calitatilor stramosilor nostri, intrucat colonistii romani "prea mari oameni au fost si atata intru viteji au fost ispititi, educati si alesi, si atata intru intelepciunea umana de ispititi, cat nice un neam, nice o limba pe lume, niciodata ca ei n-au statut".


Dimitrie Cantemir este, in acest lung sir de carturari, personalitatea cea mai impunatoare, un umanist veritabil, tipul de uomo universale care, prin opera sa complexa si diversificata, analizeaza conditia omului incapabil sa se opuna "sortii nestatornice" ("fortuna labilis"). De asemenea, el analizeaza raporturile omului cu istoria, fixeaza locul romanilor in istoria europeana si universala, descrie situarea geografica a Moldovei si organizarea ei statala, contureaza trasaturile morale fundamentale ale poporului roman.
Umanismul romanesc ofera o dimensiune gnoseologica de integrare a culturii romane in ansamblul european si universal de valori, prin permanenta statala si misiunea istorica a poporului de pe aceste meleaguri.
BAROC. Etimologia cuvantului este multipla, de la fr. baroque, dar avand corespondente si cu portughezul barroco, spaniolul barrueco, ("perla neregulata"), it. baroeco. Termenul de baroc este asociat cu notiunea de "bizar, extraordinar, extravagant".

Pana Ia sfarsitul secolului al XlX-lea, termenul desemna grotescul, bufoneria. Se vorbeste de un stil baroc, de un gust baroc (gout baroque), de o terasa baroca (terrasse baroque). Termenul baroc nu priveste o epoca anume, fiind intalnit si pe vremea regelui Manuel al Spaniei, in acelasi timp cand Neagoe Basarab scria "invataturile" sale catre Theodosie, si in secolul al XVII-lea, pe vremea marilor cronicari, si mult mai tarziu, in numeroase opere literare. Fr. Milizia foloseste termenul baroc in "Dizionario delle belle arte del disegno", referindu-se la arta. J. Buckhardt denumeste cu adjectivul "baroc" arta decadenta a Renasterii tarzii. Wofflin, in 1888, in "Renaissance und Barock", semnaleaza decadenta arhitecturii Renasterii. Tot el stabileste patru categorii de opozitie specifice barocului: inchis-deschis, linear-pictural, clar-obscur, plan-profund.
Barocul poate fi clasificat in perioade de evolutie, Adrian Marino, in "Dictionar de idei literare", il citeaza pe Hatzfeld, care identifica manierismul, prima faza a barocului, in anii 1530-1570 (Italia), 1570-1600 (Spania), 1590-1640 (Franta); barocul propriu-zis, 1570-1600, (Italia), 1600-1630 (Spania); 1640-1680 (Franta); barochismul, ultima faza a barocului, 1600-1630 (Italia), 1630-1670 (Spania), 1680-1710 (Franta). Influente puternice ale stilului baroc sunt resimtite in Italia, Franta, Olanda, Germania. Cervantes, Lope de Vega, Gongora sunt ultimii mari reprezentanti ai stilului. La englezi, barocul se manifesta cu oarecare intarziere: Shakespeare apare in unele piese ca manierist ("Hamlet"), in altele ca baroc ("Furtuna"). Din baroc sunt extrase mari teme si de catre romantici: Foscolo, Manzoni, Leopardi. O maniera baroca de reprezentare a fenomenului artistic va dainui pana in zilele noastre, elemente de baroc fiind infuzate in toate modalitatile de creatie.