Poezia
"Cantecul pamantului" este o oda solemna adresata pamantului, ca loc de comuniune totala cu natura, in care se unesc si se exprima plenar trup si suflet, simtire si spirit, credinta si ideal:
"Pamantule rodnic, pamantule sfant,
Tu, care mi-esti leagan, camin si mormant,
Ridica spre focul aceleiasi stele
Credintele tale, credintele mele".
Cele cinci strofe au o structura asemanatoare, prin identitatea prozodica a versului al patrulea, constituit din doi hexametri, in chip de refren, concluzie
a comuniunii depline dintre om si pamantul din care s-a nascut si in care se va intoarce. Eul poetic oscileaza, ca receptacul al spiritului teluric cu care se identifica, intre pamant si cer, nazuind catre "focul aceleiasi stele".
Pamantul, caruia poetul ii aduce "evlavie", spiritualizat, conserva "trecutul strabun", depozitar de "pietre scumpe" din vremuri marete, devenite "Comorile tale, comorile mele".
Intr-o rezonanta totala cu tot ce inseamna "furtuna maniilor grele" ale pamantului-fiinta primordiala, personificat, coardele eului liric vibreaza pe tema durerii ce se transfera din zbuciumul teluric greu in suflet:
"Cand gemi sub copite de cal framantat,
De graniti dusmane adanc sfasiat,
Se sbat in furtuna maniilor grele
Durerile tale, durerile mele."
in sens panteist, de zeitate
a pamantului, poetul cere "viteze puteri", dar, dupa moarte, pe "groapa-mi uitata", si dulci "viorele", simbol al iubirii simtite in comun, pamantul ramanand matca eterna de regenerare a vietii:
"involbura-n mine viteze puteri!
Iar cand voiu fi vrednic tarana sa-mi ceri,
Pe groapa-mi uitata sa cresti viorele:
Iubirile tale, iubirile mele."
Sufletul
poetului, integrat mioritic in elemente, va deveni forta panteica a
inaltarii spre stele, printr-o sublima metempsihoza telurica, prin reincarnare
in forme vegetale perene:
"Din clocotul inimii stinse sa-mi faci
Umbroase coroane de falnici copaci, -
Prin mandrele varfuri sa urci
catre stele
Nadejdile tale, nadejdile mele".
Poezia
devine astfel un elogiu, in sens traditionalist, al pamantului natal,
sursa de infinite regenerari succesive, receptacul al unei vitalitati
eterne, ce isi inalta tot mai sus idealurile sfinte. Ritmul solemn al
versurilor pulseaza de clocotul sevelor, de un optimism neinfrant.