In "11 elegii", "povestea sentimentala" a eului liric in lumea cuvintelor se asaza tot mai mult sub semnul spiritului, al ratiunii care ia cunostinta de sine, de sinele "inghesuit in sine", luand noi forme de organizare a realului, geometrice, perfecte, punctul, cercul, sfera.

Este momentul, ca in "Elegia intaia", in care sinele se identifica total cu Dumnezeul-punct, Fiinta care inconjoara eul poetic, gata sa se materializeze oricand in sfera realului, creand spatiul imaginar al poeziei. in "Elegia a doua (Getica)", aceasta materializare, o umplere de fapt a realului, se face sub semnul sacrului, corectand "fisurile ontice" (Mircea Martin), punand in toate denivelarile reliefului lumii cate un zeu:

"in fiecare scorbura era asezat un zeu./
Daca se crapa o piatra, repede era adus
si pus acolo un zeu./
Era de ajuns sa se rupa un pod,
ca sa se aseze in locul gol un zeu,
ori, pe sosele, sa apara in asfalt o groapa,
ca sa se aseze in ea un zeu."

in "Elegia a treia", aceasta proiectie in real a sinelui se face pana la contopirea totala:

"Ma amestec cu obiectele pana la sange",
ca sa le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazurile si curg mai departe
spre alta oranduire."

"A patra elegie", cu tema "lupta dintre visceral si real", in spatiul fiintei, al sinelui, apare tu-ul, alteritatea, autodistantarea eului (liric), care ia in stapanire dubla, la fel ca in "Poveste sentimentala", marginile spatiului si ale timpului. "Ruperea" sinelui, "durerea ruperii in doua" se face cu incordari si sfasieri enorme, care multiplica eurile si perspectivele:

"Si tu, o, tu, refacere-n interior,
tu, potrivire de jumatati, aidoma
imbratisarii barbatului cu femeia sa,
o, tu, si tu, si tu, si tu,
izbire solemna
a
jumatatilor rupte."


"A cincea elegie" prezinta procesul invers, invazia realului asupra sinelui, miscarea de recul a valurilor timpului si spatiului asupra eului des-centrat, imprastiat in sferele ample ale lumii. Aparent, luarea in posesie lirica a multiplelor fatete ale realului a fost calma, diferita de aceea figurata in elegia anterioara, care era o "aprindere-a rugurilor", incendiara, o revarsare tumultuoasa a sinelui. in "A cincea elegie", spatiul liric se constituie din elemente suave ale vegetalului si ale zborului, intr-o atmosfera blanda, melancolizata:


"N-am fost suparat niciodata pe mere
ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze,
pe umbra ca e umbra, pe pasari ca sunt pasari."

De aceea, revolta elementelor lumii inconjuratoare este cu atat mai surprinzatoare si mai inexplicabila:

"Dar merele, frunzele, umbrele, pasarile
s-au suparat deodata pe mine.
Iata-ma dus la tribunalul frunzelor,
la tribunalul umbrelor, merelor, pasarilor,
tribunale rotunde, tribunale aeriene,
tribunale subtiri, racoroase."


Poetul, care in poezia "Testament" trebuia sa dea "marturie", seama, de cuvintele sale, este dus in fata instantelor derivate din simbolurile invocate, invinuit pentru incapacitatea de a intelege glasul acestora, mesajele din "lumea simultana", semnele poetice din adancuri, scrise in "necuvinte", in simboluri primordiale, cand lucrul nu era cuvant, ci chiar lucru in sine:

"Iata-ma condamnat pentru nestiinta,
pentru plictiseala, pentru neliniste
pentru nemiscare.
Sentinte scrise in limba samburilor.
Acte de acuzare parafate
cu maruntaie de pasare,
racoroase penitente gri, hotarate mie."

Poetul adopta o atitudine umila in fata simbolurilor neintelese ale lumii, intr-o stare de incordare, de ascutire a spiritului, pana cand simbolistica lumii, "intelesurile" se reasaza in contururile firesti, "in ele insele", stiute de la inceputuri:

"Stau in picioare, cu capul descoperit,
incerc sa descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranta...
si nu pot, nu pot sa descifrez
nimic,
si-aceasta stare de spirit, ea insasi,
se supara pe mine
si ma condamna, indescifrabil,
la o perpetua asteptare
la o incordare a intelesurilor in ele insele
pana iau forma merelor, frunzelor,
umbrelor,
pasarilor."