In "Ars poetica" Nichita Stanescu se afla in plin efort de edificare a universului sau poetic, in care, dupa identificarea sinelui, a identitatii acestuia cu Logosul prim, urmeaza etape succesive de "imblanzire" si "dezimblanzire" a cuvintelor. Aici, "imblanzirea" se face prin identificarea cu lumea inconjuratoare, proiectia lor semantica devenind univers poetic. Unele se supun rolurilor ce li se acorda, altele sunt rebele, fiind scoase din spatiul poeziei:

"imi invatam cuvintele sa iubeasca,
le aratam inima
si nu ma lasam pana cand silabele lor
nu incepeau sa bata.
Le aratam arborii
si pe cele care nu vroiau sa fosneasca
Ie spanzuram fara mila, de ramuri."


Captate in campul poetic, cuvintele se umanizeaza, devin docile:

"Pana la urma, cuvintele
au trebuit sa semene cu mine
si cu lumea."


Sensul adanc al poeziei este dat de ipostaza pe care si-o atribuie poetul in aceasta menajerie de cuvinte. El devine o punte de legatura intre doua taramuri semantice, intr-o insolita combinatie a sensurilor:

"Apoi
m-am luat pe mine insumi,
m-am sprijinit de cele doua maluri
ale fluviului,
ca sa le-arat un pod,
un pod intre cornul taurului si iarba,
intre stelele negre ale luminii si pamant,
intre tampla femeii si tampla barbatului,
lasand cuvintele sa circule peste mine,
ca niste automobile de curse, ca niste trenuri electrice."

Poetul devine astfel un medium, permitand circulatia libera a sensurilor cuvintelor, scotand la suprafata, in lume, semantica profunda a acestora.