Dupa cum arata si titlul, poezia "A cincea elegie" face parte din ciclul "/
elegii" - partea cea mai rezistenta a creatiei lui Nichita Stanescu. Unii comentatori au comparat acest ciclu cu poemul eminescian "Luceafarul" sau cu cele cinci "Scrisori" ale Poetului National, in sensul ca ocupa, in creatia lui N. Stanescu, acelasi loc pe care poemele mentio­nate il ocupa in lirica lui Eminescu.

Alcatuit, de fapt, din 12 elegii, acest ciclu a purtat, initial, titlul "Cina cea de taina", fiecare elegie reprezentand un apos­tol, iar antielegia jucand rolul lui Iuda.

Caracterizat drept " o carte a rupturii existentiale" (Nichita Stanescu), acest ciclu isi are punctul de pornire in "dorinta expresa de redimensionare a cuvantului" (cum afirma Stefania Mincu): creatorul este un nou Dedal care-si construieste La­birintul sau de cuvinte, in care va ramane prizonier.
Subtitlul celei de "A cincea elegii" este "Tentatia realului".


Acesta poate fi legat, pe plan ideatic, de elegia anterioara ("A patra elegie"), in sensul ca poetul (care isi simtise sufle­tul zavorat in "catedrala" medievala a trupului) este acum chemat de real.


In primele trei versuri, autorul prezinta, prin enumeratie, cateva elemente ale realului:

1.  "N-am fost niciodata suparat pe mere

2.  ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze,

3.  pe umbra ca e umbra, pe pasari ca sunt pasari,"

Din pacate, ignorat pana acum de poet, realul il convoaca la "tribunalele" sale ("Iata-ma dus la tribunalul frunzelor, /la tribunalul umbrelor, merelor, pasarilor"), pentru a-l ,judeca".


Neinduplecate, numitele "tribunale" il si condamna pe crea­tor, pentru ca nu si-a pus in acord constiinta cu existenta:

"Iata-ma condamnat pentru nestiinta, pentru plictiseala, pentru neliniste, pentru nemiscare."


Personificate, "obiectele" realului dau "sentinte" "acte de acuzare ", "penitente ", osandindu-l pe autor "pentru ignoranta ".


Aceasta ar insemna (in termenii autorului), ca nasterea-cunoastere inca nu s-a petrecut (ca in "Elegia oului, a noua"), realul ramanand doar o ..tentatie", o aspiratie spre Absolut.

Din aceasta pricina, "condamnatul" traieste o stare de spi­rit dramatica ("ti nu pot, nu pot sa descifrez
nimic") nas­cuta din neputinta.

In final, chiar pomenita stare de spirit "se supara" pe autor, condamnandu-l "la o perpetua asteptare", pastrandu-i starea de "tanjire metafizica", "pana ce poetul nu va sti limba samburilor, limba ierbii" (Eugen Simion). Numai atunci se va rea­liza contopirea spiritului cu materia, alcatuind unitatea catre care aspira mereu autorul.

Neomodernismul constituie o orientare manifestata in literatura romana si situata, cronologic, in perioada 1960-1980.
Estetica neomodernismului ar putea fi caracterizata prin cateva norme:
-  Revenirea la lirismul poeziei moderniste din perioada interbelica;
-  Cultivarea marilor teme existentiale;
-  Intelectualismul, reflectia filozofica, lirismul abstract;
-  Ambiguitatea limbajului si insolitul metaforelor.

In "A cincea elegie. Tentatia realului", chiar tema este neo-modernista: drama creatorului incapabil sa patrunda in esenta lucrurilor.
Lirismul este abstract si puternic intelectualizat, poetul vazand in real idealul ultim, Ideea (in sens filozofic).

Limbajul poeziei este numai aparent simplu, in realitate fiind incifrat,perceptibil mai mult prin intuitie.