Poezia apartine celui de-al doilea volum de poezii, "O viziune a sentimentelor (1964), desi poate ca s-ar fi inscris, cel mai bine, in "Opere imperfecte" (1979). Asa curr spunea Aurel Martin, Nichita Stanescu "are cultul mitologiilor si vocatia miturilor", unul dintre acestea fiind si cel al iubirii, metaforizata intr-o "intamplare a fiintei", mereu reiterata in siruri lungi de generatii. Iubirea supravietuieste in timp ca stare de gratie, ca notiune generica, in schimb nu recupereaza protagonistii. Poetul aspirant la Absolut, la cunoasterea "ideii prime", generatoare de experimente existentiale, condamnat insa la "marea trecere", incearca sa elimine ! efemeritatea fiintei, prin "resurectia iubirii", inteleasa ca o autodiagnosticare exacta a naturii I umane. De aceea, poeziile din "O viziune a sentimentelor" se situeaza in illo tempore, intr-un timp fabulos al Edenului din legende, unde poetul poate ramane mereu tanar, fara a mai cere, irepresibil, "dreptul la timp".

Fata de "Sensul iubirii" (1960), sensul iluminarii interioare a fiintei este amplificat, dus pana la un apogeu greu de identificat.

In "Leoaica tanara, iubirea", asistam la faza originara a creatiei, in care prevaleaza "investirea obiectelor cu atribute corespunzatoare luminozitatii sau sonoritatii" (Ion Pop). Sensul recrearii "matcei originale" este realizata prin gandire, care se vrea similara cu aceea din vremurile imemoriale, si poetul "isi perfectioneaza un organ al mintii ca o vedere abstracta cu care sa contemple simultan obiectele si ideile, spatiul si timpul, lucrurile si dimensiunile lor invizibile, dar nu mai putin reale" (Alexandru Condeescu). in felul acesta, Nichita Stanescu se defineste, in mod plenar, ca un "homo cosmicus", in totala contradictie cu "homo terrestrus", fragil in noianul apelor timpului.

In poezie, iubirea este metaforizata intr-o "leoaica tanara", plina de energii ascunse, de amenintari teribile la adresa poetului, aflat la varsta tumultuoasa a primelor iubiri:

"Ma pandise-n incordare
mai demult".

Iubirea vine din afara timpului, este, prin urmare, o fiinta imortala, cu mai multe intrupari. Se disting doua planuri ale dinamicii poetice: cel al sentimentului iubirii, ce proiecteaza pentru o clipa fiinta umana in spatiul atemporal, si cel al eului liric ca martor, care inregistreaza din amintire, intr-o miscare liniara pe axa timpului, momentele acestei "neobisnuite intamplari a fiintei".

Inocularea cu iubire, schimband coordonatele spatio-temporale ale existentei, pare un act de sublima ferocitate:

"Coltii albi mi i-a infipt in fata,
m-a muscat, leoaica, azi, de fata".


Prin "inocularea cu dragoste", natura se modifica in jurul poetului, printr-un vulcanic proces de energizare, izvorat din vitalismul neobisnuit al leoaicei:

"Si deodata-n jurul meu natura
se facu un cerc, de-a dura,
cand mai lung, cand mai aproape,
ca o strangere de ape".



Printr-un straniu proces de magie erotica, dimensiunile isi pierd caracterul static, se desfac rotit intr-o noua geneza a lumii, poetul se priveste dedublat, dinauntru si din afara, isi paraseste pentru o clipa, repetata, "inca-o vreme
si-nca-o vreme", invelisul muritor. Transformarea lumii informe in cerc, simbol al perfectiunii, face posibila transcenderea spatiului tridimensional catre limite transcendente ale cunoasterii, destainuite de noua aventura a eului liric. Cercul are semnificatia repetarii, de care vorbea Mircea Eliade cand definea timpul sacru ca fiind "circular, reversibil si recuperabil".

Trecerea intr-o staza atemporala este posibila numai cand iubirea se I manifesta plenar in forme de actiune multiple si imprevizibile. Daca la tinerele fete iubirea se arata sub forma unui Zburator, la poet apare metamorfozata intr-o "leoaica tanara", care vine sa desprinda fiinta umana de sublima si inutila sa materialitate. Spatiul fluctuant, ce-si modifica permanent dimensiunile, amintind de cautarea initiatica a caii de intrare in Shambala, din nuvela "Secretul doctorului Honigberger", de Mircea Eliade, este modalitatea prin care poetul se proiecteaza in imaterial, isi pierde greutatea, conditia terestra. Spiritul se va detasa de invelisul somatic, initiind o calatorie exterioara, ascendenta, devenind vehicul pentru simturile extracorporale. Desprinse din invelisul material, simturile "noului corp" sunt capabile de explorari altfel imposibile:


"Si privirea-n sus tasni,
curcubeu taiat in doua
si auzul o-ntalni
tocmai langa ciocarlii".

Metafora "curcubeu taiat in doua" exprima existenta "Unului" in toate si a "Totului" in Unicul Principiu. Spatiul ce se extinde si se inchide in el insusi este o dovada a trecerii dincolo de real, ducand la dizolvarea totala a materialitatii corpului:

"Mi-am dus mana la spranceana,
la tampla si la barbie,
dar mana nu le mai stie".

Pentru ca totul a disparut intr-"o strangere de ape".

Lumea transcende, devine fluida, leoaica fiind definita prin verbe cu o tenta aparent agresiva:

"a sarit (in fata)", "pandise", "a infipt", "a muscat".

Agresiunea "lumii indepartate, originare" vine din toate directiile, copleseste si hipnotizeaza, lucru subliniat prin reluarile "in fata", "in fata", "de fata":

"Leoaica tanara, iubirea
mi-a sarit in fata.
Ma pandise-n incordare
mai demult
Coltii albi mi i-a infipt in fata,
m-a muscat, leoaica, azi, de fata."

Andre Breton spunea:

"Imaginea e o creatie pura a spiritului. Ea nu se poate naste dintr-o comparatie, ci din alaturarea a doua sau mai multe realitati mai mult sau mai putin adevarate. Cu cat raporturile dintre cele doua realitati alaturate vor fi mai indepartate si mai precise, cu atat imaginea va fi mai puternica".

Apa este elementul fluid, care poate lua orice forma; in cazul de fata, ideile se materializeaza in lucruri concrete, de o fluiditate tulburatoare, eul liric traind un proces de cunoastere proiectat in absolut. El se dizolva in formele energetice ale unui univers intrat intr-o rotire pornita de propriile simturi, amplificate la maximum. Mai mult, "privirea-n sus tasni", intr-un efort de recastigare a conditiei paradiziace, primordiale. Privirea din afara, de deasupra, este calea ultima pentru dobandirea controlului asupra realitatii. De acolo, privirea se indreapta spre uimitoarele ipostaze ale unei cosmogeneze intemeiate pe sentimentul erotici:

"natura
se facu un cerc, de-a dura
cand mai lung, cand mai aproape,
ca o strangere de ape", intr-o moderna viziune a unui univers pulsatoriu. Auzul, la randul lui, se intensifica la maximum, intalnindu-se intr-un punct inalt, intr-o perfecta sinestezie, cu privirea, care vizualizeaza un inedit proces al creatiei, "si o-ntalni
tocmai langa ciocarlii".

Evadarea se realizeaza asadar numai in sus, exprimand intensitatea dorintei de eliminare a materialitatii.
Aici, spatiul nou creat se elibereaza de timpul profan, devastator, transformandu-l intr-uh timp rotitor Ia infinit, in cercurile inalte ale cosmosului. Dincolo de metafora violenta a iubirii, femeia mult asteptata nu are chip concret, intrupandu-se ca o Fata Morgana, intr-o iubire intensa, abstracta insa, in forma sa pura, nealterata de lumea profana. Sensul descatusarii simturilor poate fi si cel de revalorizare a "cunoasterii totale", pentru ca dincolo de "a privi" si "a sti" se deruleaza Absolutul, puterile primordiale, de aceea mana poetului alearga in nestire "la tampla si la barbie".



La sfarsit, "leoaica tanara" trece mai departe:

"Si aluneca-n nestire
pe-un desert in stralucire", amintirea fascinanta a evenimentului persistand "inca-o vreme
si-nca-o vreme".

O parte a poetului, componenta sa imateriala, a ramas in acest spatiu tangent cu "leoaica", trupul, pustiit de sentimente, se misca in gol, in spatiul profan al lumii, care-si pierde treptat aura stralucitoare intr-o imagine graitoare a desertului ce absoarbe, pana la disparitie, "leoaica" transformabila, materializanta si materializatoare, ce se indeparteaza incet si sigur de granitele universului simplu, necreator, incremenit intr-o fluiditate spre stingere:

"Si aluneca-n nestire
pe-un desert in stralucire
peste care trece alene
o leoaica aramie
cu miscarile viclene,
inca-o vreme
si-nca-o vreme".

Prelungirea la nesfarsit a clipei, eternitatea de care se inconjoara leoaica face distinctia finala intre universul banal, populat de idei fara posibilitate de materializare, si lumea ideala, fara limitari si fara tristete.


In aceasta tornada erotica, orientata ascensional, nu numai spatiul poetic este modificat, ci si expresivitatea versurilor: scriitorul utilizeaza metafore si comparatii putin obisnuite, "curcubeu taiat in doua", "ca o strangere de ape", sintagma "desert in stralucire", incluzand notiunea de lume plina de forta, de viata, transfigurata de energiile extreme, ascunse, ale Universului. Spatiul recluziunii este parasit prin transcorporalizare, prin extractie din lumea terestra, din infernul banalitatii. Iar imaginile poetice sunt irepetabile, constituite intr-o muzica a sferelor spre care maiestre ciocarlii, simboluri ale Nepatrunsului, isi indreapta zborul intr-o traiectorie halucinanta, mitica, plina de lumina solara.