Poezia "N-ai sa vii", din volumul "in dulcele stil clasic" (1970), se bazeaza pe aceeasi "glisare" a formei cuvintelor catre unele inedite, catre negarea sensurilor obisnuite, transformandu-le in "necuvinte", redandu-le functia originara, de obiect, de actiune, de culoare, de eu, de sine, de loc, de timp. Negatiile dominante in poezie se inscriu in aceasta tentativa de a patrunde in miezul semantic originar:

"N-ai sa vii si n-ai sa morti
N-ai sa sapte intre sorti
N-ai sa iarna, primavara
N-ai sa doamna, domnisoara."

Imaginea poetica se construieste intr-un veritabil "mise en abime", al unei semantici primare, pure, in care contrariile se retrag incestuos in ele insele, intr-un adanc reflectat in ochiul poetului ca intr-o punte de legatura cu alta dimensiune:


"Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost si astru
si incest ai fost, prea cast."


Golirea poeziei de cuvinte, transformarea lor antinomica in "necuvinte" creeaza dificultati de receptare a universului poetic, prin amputarea simturilor obisnuite, devenite inoperante in noile sisteme de reprezentare:

"Uite-asa ramanem orbi
surzi si ciungi de un cuvant.
Soarbe-ma de poti sa sorbi
«S» e rece azi din sunt."

Eul poetic, tnstrainat, "rece" in aceasta lume cu semne schimbate, isi doreste absorbtia deplina, totala in noul spatiu, al "necuvintelor".