Poet in adevaratul sens al cuvantului, desprins dintr-o generatie care, in ultima jumatate de secol, va duce "lupta cu inertia" unui limbaj poetic obosit si deturnat de la sensurile profunde ale lirismului, Nichita Stanescu (1933-1983) isi dobandeste astazi, in ciuda unor tendinte contestatare sau amnezice, o singularitate incontestabila. inca de la debutul sau, cu "Sensul iubirii" (1960), el va scrie altfel decat pana atunci in poezia romaneasca si, probabil, si in literatura lumii.

Cuvintele devin "necuvinte", spatiul poetic are "noduri si semne", dupa o geometrie insolita a sensurilor, poezia devine un fluid de dincolo de lucruri, ce se rosteste de la sine, poetul fiind doar vocea, un medium, prin care poezia se exprima singura. Volumele sale de versuri, "Sensul iubirii" (1960), "O viziune a sentimentelor" (1964), "Dreptul la timp" (1965), "11 elegii" (1966), "Oul si sfera" (1967), "Rosu vertical" (1968), "Laus Ptolemaei" (1968), "Necuvintele" (1969), "in dulcele stil clasic" (1970), "Maretia frigului" (1972), "Clar de inima" (1973), "Starea poeziei" (1975), "Epica Magna" (1978), "Opere imperfecte" (1979), "Noduri si semne" (1982), sunt dispuse intr-o gradatie care exploreaza tot mai adanc zonele pure ale cuvintelor, poetul patrunzand intr-o lume fascinanta, in care sensurile se compun dupa alte legi, probabil cele inca nedescoperite ale universului nostru. Nichita Stanescu este un poet al formulelor neconventionale, osciland intre extreme, totdeauna preocupat de ineditul expresiei poetice.

De aceea, scrie la inceput versuri argotice si bascalioase, revenind insa repede in spatiul grav al unei profunde semantici poetice, asa cum se intampla in volumul "Necuvintele", simptomatic pentru sensurile pe care le da acestei inedite metafore. Deoarece cuvintele nu mai sunt suficiente pentru prinderea substantei poetice, ele sunt negate, nici nu mai trebuie rostite, ci separate printr-un laser lingvistic de Cuvantul Prim, raspunzator de creatia lumii.


In "Sensul iubirii", de referinta este poezia "Dimineata marina", in care puritatea imaginii atinge o perfectiune formala greu de egalat. Geneza lumii este prezentata in poezie in mod inedit: razele ies chiar din mare, spatiul propice vietii, intr-o paleta coloristica de rosu-aprins, | intr-un cadru populat, oarecum ciudat, de plopi. ^f "O calarire in zori" este o prezentare a spectacolului solar, in toata splendoarea lui, lumina punand stapanire treptat pe lume. Caracteristica ramane pentru aceste poezii predilectia pentru imagini clasice, pentru tarmuri inundate de lumina, generatoare de principii vitale.
"Dreptul Ia timp" transcrie o imperioasa necesitate de a exista dincolo de panda nemiloasa a vremii, ce se roteste din ce in ce mai repede. Enkidu este lovit tocmai de aceasta soarta neiertatoare, cum sugereaza motoul poeziei cu titlu omonim:

"A murit Enkidu, prietenul meu care ucisese cu mine lei" (din poemul "Ghilgames"). Faptul de a exista este de o irepetabila singularitate, omul nu traieste decat o singura data, de aceea pipaitul, perceptia propriei fiinte devine un miracol:

"Pipaie-ti urechea si razi... Umerii priveste-mi-i".

In incercarea de a depasi timpul, tinerii incearca sa mearga pe mare, la fel ca Iisus Hristos altadata ("Adolescenti pe mare,"). Lumina este indoita, parca sub efectul magnetic al unui puternic "black hole", suferind mutatii ce nu pot fi explicate prin legile fizicii traditionale:

"incercam sa incordez lumina,
asemenea lui Ulise arcul, in sala
de piatra a petitorilor" ("indoirea luminii"). Nichita Stanescu acorda eului liric puteri titanice, putand , invinge energiile ascunse ale lumii:

"incercam sa incordez lumina...
incercam sa indoi lumina."

Materialitatea luminii creeaza lumea, aruncandu-l in toate directiile pe temerarul care incearca tensiunea radiatiei cosmice, transformandu-l in gravitatie, timp sau energie, dupa vointa.

Ciclul "11 elegii" pune intrebari esentiale asupra vietii, gaseste noi cai ale dezvoltarii acesteia, discursul liric intorcandu-se impotriva oamenilor cu o gandire sterila, ce se autodenumesc, intr-un mod iluzoriu, "mai marii zilei", fara a se constitui si intr-o forta benefica pentru omenire. In "Elegia intaia", poetul apare in ipostaza demiurgica, eu primar, increat, din care se dezvolta intregul spatiu imaginar al poeziei:


"Bat din aripi si dorm,
aici,
inauntrul desavarsit, care incepe cu sine si se sfarseste cu sine,
nevestit de nici o aura,
neurmat de nici o coada
de o cometa."

Lipsa de miscare a lumii ii creeaza un mormant, il copleseste ca o povara greu de suportat, iar notiunile de Da si Nu se dovedesc insuficiente pentru resuscitarea lumii. Dualitatea imperfecta creeaza cosmaruri, ducand la neimplinire, oamenii, coplesiti de prea multa tristete, nu se mai pot indrepta cu gandul spre sferele celeste, ramanand lipiti de pamant, netreziti de nimeni, de nici un inger vestitor. Desi poetul este o fiinta duala, doarme, nu se desprinde de increat: dublarea ii poate asigura nemurirea, el fiind inconjurat de alt el, fapt ce-i conserva matrixul: "Aici dorm eu, inconjurat de el".

"Elegia a doua" introduce notiunea de zeu, care suplineste, prin forta sa, neputinta oamenilor, substituindu-se lumii imperfecte. Omul ce are nevoie de substitute de existenta, traind prin altii, pentru ca este prea obosit pentru a trai prin el insusi, priveste aceste noi veniri cu un ochi ciudat, ca la niste straini:

"Si chiar tu iti vei urni sufletul,
Slavindu-l ca pe straini".

Ochiul, magic la atlanti, trebuie inlocuit cu un zeu, pentru ca doar acesta asigura cunoasterea totala, organul vizual prezentand doar aparenta, nu si realitatea. Timpul isi pierde caracterul liniar, se amplifica la nesfarsit in "Elegia a treia", ii "fructifica" pe oameni, transformandu-i in vegetale. Si o lume vegetalizata este o lume moarta, intrata in criza de timp, pentru ca lucrurile bune devin din ce in ce mai indepartate, moartea pandind la orice colt. Lumea se comporta la nivel visceral in "A patra elegie", dintii mortilor batranului Ev Mediu, conservat doar de catedrale, apar din intuneric, trupul incepe sa-si urasca propria materialitate plapanda, pentru vina de a nu exista si dincolo de carne, intr-o incercare disperata de a aspira la eternitate. Elegiile a cincea si a saptea supraliciteaza notiunea de real: negatia ce presupune acceptarea realitatii este de fapt o respingere a ei, dar poetul nu este "suparat" pe elementele materiale ale lumii, nu se simte mortificat, zidit in edificiul ei "cu bratari de mortar incremenite".

"Elegia a opta", "Hiperboreeana", include motivul evadarii din lumea nevolnica; acolo, in Hiperboreea, isi vor pierde puterea "maimarii mintii" necreatoare, iar poetul isi va regasi vitalitatea, nemurirea pierduta, renascut din propria cenusa. Insula Thule sau Hiperboreea din legendele vechi germanice, sediul fiintelor nemuritoare, este singurul refugiu in fata necizelatei lumi comune.

Neputintele trupesti vor disparea: poetul se va arunca cu trupul "dezbracat" in apa inghetata, unindu-se cu elementele naturii. Oul reprezinta in "Elegia a noua" intunericul, dezgustul fata de creatia impura, nasterea devenind "incremenita", iar caldura dobandeste o materialitate clocita. Oul negru reprezinta lipsa de originalitate, imposi­bilitatea unei creatii perfecte, a lumii nemateriale, zeita Afrodita nemaiputand sa apara din spuma marii. Similitudinile cu intreaga constiinta filozofica europeana nu sunt fortate: daca Heidegger studiaza notiunea de Ungeboren in poezia lui Georg Trakl, Nichita Stanescu vorbeste, la fel, de un Nenascut, ca forma de protejare a eternitatii.
"Operele imperfecte" (1979) propun un fals tratat al transpoetizarii, al producerii si receptarii artei. Arta este imperfecta, in "Lectia despre cub" sau "Lectia despre cerc", si, totodata, contrariile se confunda, poetul operand cu "firescul neobisnuit" si cu "absurdul ca firesc".

"Daimonul meu catre mine" (din "Epica Magua") prezinta lumea cuvintelor imperfecte:

"vorba arde,
verbul putrezeste,
iar cuvantul nu se intrupeaza, ci se destrupeaza?", pentru ca nu reusesc sa fie absolute, sa schimbe, prin creatie originara, arhitectura lumii. "Nod J1" elimina cosmarurile existentiale: lumea apare ca un ansamblu in miscare, poetul se "inzeieste", nu mai moare, pamantul devine imobil, punct de inflexiune al intregului cadru spatio-temporal. Tara si Patria redefinesc spatiul nativ, cu o valoare de simbol pentru eternitatea lumii sud-dunarene, "visul" se naste pe acest taram, muntii, campiile, mustata ciobanului mioritic, toate facand parte din cadrul general-uman al teritoriului strabun.