Daimonul este alt semn al adancurilor, ipostaza alternanta a eului liric, pe care il supune unei invazii de natura cosmica:

"Daimonul meu vine de departe
in gazda fapturii mele,
eu stiu cand vine caci ma izbeste
cu ploi de stele,
imi umfla gleznele, tiitoarele mersului."

Efectul daimonului, zeu teluric, provenit, prin degradare, dintr-un arhanghel care si-a pierdut aripile, tine de domeniul greu al gravitatiei, eul poetic, ingreunat de povara propriului duh, simtindu-se prins intr-o captivitate din care nu se mai poate desprinde.
Desertificarea fiintei umane, locuite de o putere magica pustiitoare, dobandeste imaginarul spatiilor infernale:

"imi palpaie inima ca pe o flacara,
imi usuca limba ca pe un desert salbatic
pe care numai leul din leoaica se adapa,
imi spulbera ochii ca pe doua spurcaciuni ale vederii,

se sterge el cu sprancenele mele,
isi pune el cuvantul lui in creierul meu."

Gandirea eului aflat in stapanirea daimonului, devenit mefistofelic, se supune unui simplu dicteu, din care se naste poezia, cuvantul fiind simpla emanatie a unei vointe daimonice de exprimare, iar poetul un medium posedat de o putere de inspiratie divina. Daimonul, scapat din ierarhia cereasca, detine toate tainele universului, pe care le transforma in semne cu ampla reverberatie poetica, transferate substitutului sau, parasit apoi si istovit de puteri, ca un medium aflat in legatura cu puterile secrete ale universului:

"isi pune el cuvantul lui in creierul meu,
albindu-l cum cerul le-a albit pe stele
si uita sa spuna de ce a venit
si pleaca mai falnic decat tot universul
si mie imi Iasa ca amintire doar versul
si cuvantul aurit
si se duce si ma lasa
si de mine nici ca-i pasa,
de mine care-i sunt casa,
barbat teapan si zambit!"