"Poveste sentimentala", din volumul "O viziune a sentimentelor", e o poezie cu un triplu sistem referential: o "poveste sentimentala", eventual erotica, prin decodarea imediata, superficiala a cuvintelor, reluata la sfarsit, ca o imensa forta a creatiei universale; o arta poetica, prin care poetul explica dualitatea lirica eu-tu in procesul de creatie; o cosmogeneza sui-generis, din perspectiva cuvintelor, de fapt a "necuvintelor", devenite, in poetica lui Nichita Stanescu, noile caramizi ale spatiului imaginar.

Pe aceasta multitudine de planuri semantice, poezia debuteaza brusc, conturand un cadru spatio-temporal esentializat, fara repere concrete:

"Pe urma ne vedeam din ce in ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei,
tu - la cealalta,
ca doua toarte de amfora."

Lectura acestor versuri se poate face, desigur, in toate cele trei planuri de referinta. Eu - tu poate fi cuplul erotic, despovarat de lumea concreta, concentrat, dedicat numai "povestii sentimentale" in care se implica. Frumoasa este, aici, imaginea metaforica a spatiului erotic, a iubirii de fapt, ca o amfora rezistenta la patina timpului. Sensul de poezie erotica se ambiguizeaza insa in final, luand alta ! turnura a semnificatiilor:

"Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,
inainte si inapoi,
si cu cat te iubeam mai mult, cu atat
repetau, intr-un vartej aproape vazut,
structura materiei, de la-nceput".



Lectura a doua, din perspectiva vocilor lirice ale textului, presupune spatializarea urnii camp poetic intre "eu" si "tu", o polifonie a persoanei, care isi distribuie discursul in asa fel, incat sa obtina un cumul cat mai mare de semnificatii. In aceasta cuprindere vasta a spatiului imaginar, in care isi intemeiaza ochiul cunoasterii, poetul stabileste repere de spatiu si timp, i dimensiunile cuprinderii lirice, intrate, pe masura intensitatii procesului creator, intr-o interactiune tot mai tensionata. intai repetabilitatea incercarii ("Pe urma ne vedeam din ce in ce mai des"), apoi dimensionarea campului temporal al creatiei:

"Eu stateam la o margine-a orei,
tu - la cealalta,
ca doua toarte de amfora."

Poetul simte nevoia dedublarii, pentru multiplicitatea perspectivelor, intr-un proces greu de controlat in miscarea browniana a cuvintelor ce isi iau libertatea de semne ale lumii imaginare:

"Numai cuvintele zburau intre noi
inainte si inapoi."

La fel ca in alte texte ale sale, eul liric pare numai observator al acestei magme in miscare, receptor al consecintelor, ucenic vrajitor ce a scapat din mana fraiele creatiei, retusurile sale fiind minime:

"Vartejul lor putea fi aproape zarit,
si deodata,
imi lasam un genunchi,
iar cotul mi-l infigeam in pamant,
numai ca sa privesc iarba-nclinata
de caderea vreunui cuvant,
ca pe sub laba unui leu alergand."




In aceasta imagine de vartej dezlantuit, timpul si spatiul devin fluide, se multiplica la nesfarsit, intr-o cascada a senzatiilor, devenind ceea ce de fapt comunica poezia in planurile ei cele mai profunde: cosmogeneza, creatie a lumii, din nou din Cuvant, intr-o imensa rotire de semne, de cuvinte, ce repeta, ca in toate viziunile cosmogonice, fundarea caramizilor prime ale lumii. Poetul se comporta ca un demiurg care stapaneste si manevreaza misterele genezei, prin complicate combinatii semantice, fara a se obosi sa realizeze efortul necesar transcenderii in materie a lumii. Dualitatea timpului, ca si a fiintei decalate temporal, realizeaza o ierarhie ciudata a lumii, bazata pe antinomii, pe decalaje in timp, usor definibile de catre Demiurg. Cuvintele ce zboara inainte si inapoi sunt sintagme ale lumii ascunse, ale Logosului, ale increatului, de ele depinzand textura universului care, in afara, are o reprezentare materiala, :oncreta:

"Numai cuvintele zburau intre noi,
inainte si inapoi."


Vartejul, turbionul material astfel creat, realizeaza mai intai o perdea imateriala, greu decelabila:

"Vartejul lor putea fi aproape zarit,
si deodata,
imi lasam un genunchi,
iar cotul mi-l infigeam in pamant."

Pe masura ce procesul creator avanseaza, rotirea acestui punct genuin se intensifica, devine vartej cosmic, reluand "structura materiei, de la-ncepuf:


"Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,
inainte si inapoi,
si cu cat te iubeam mai mult, cu atat
repetau, intr-un vartej aproape vazut,
structura materiei, de la-nceput."


Dominant este, in acest fenomen cosmic, unind toate registrele de interpretare, sentimentul iubirii, caruia poetul ii da profunzime maxima si proiectie universala. Cele doua toarte de amfora ale timpului, intr-un fel circular, prin liniile curbe sugerate de aceasta metafora, marcheaza legatura dintre cele doua principii, masculin si feminin, nedeterminate temporal si spatial, convergente insa, unite in punctul genuin al creatiei. Iubirea interfereaza spatiile, real si ireal, intr-o ierarhie superioara, comparabila cu cea a cerurilor din scrierile religioase ale Evului Mediu. Poetul, prin iubire, proiecteaza cerul la dimensiuni pamantene, il face tangibil, inscriindu-l in matrice metamorfozabile, determinate de intensitatea trairii sentimentelor, cu efecte miraculoase, de relativizare a spatiului si timpului. Coborarea pe scara temporala este profunda, iubirea intre cei doi determinand aparitia dimensiunilor prime ale materiei:

"si cu cat te iubeam mai mult, cu atat
repetau, intr-un vartej aproape vazut,
structura materiei, de la-nceput."


Titlul poeziei, "Poveste sentimentala", confirma pozitia erosului ca punct de confluenta a energiilor cosmice, cele doua entitati punand in miscare principiile fundamentale ale lumii, devenind puncte de legatura intre fortele acretionare ale materiei. Cuvintele-cheie ale spatiului, suprapuse peste cheia temporala a lumii, devin inainte" si "inapoi", care orienteaza multiplele linii temporale ale procesului genetic abia inceput catre o singura linie, o axa, in defavoarea vectorilor multidimensionali. Lumea se structureaza astfel in contururi perceptibile, se inchide in ea insasi, se coboara, in felul acesta, dintr-un univers infinit multidimensional intr-unui bidimensional, inchis intre plus si minus, intre principiile dihotomice de bine si rau. Categoriile j bipolare sunt insa date la o parte de impartirea in domenii a spatiului si timpului, de faptul ca, desi ] protagonistii, "eu" si "tu", se afla in acelasi spatiu, se situeaza totusi in timpuri diferite, incercand o experienta stranie, a trecerii printr-un proces continuu de materializare si dematerializare, stabilind intre ei o punte de legatura prin intermediul cuvintelor, reflectate dinspre viitor spre trecut si invers. in felul acesta, povestea de dragoste se multiplica la nesfarsit in toate spatiile si timpurile, se generalizeaza, devine factor erotic creator al universului, principiu generator de viata.
Rotirea include, in sfera ei semantica, momentul in care esenta, desprinsa de materialitate, se indreapta catre infinitate, catre marginile timpului. Rotirea cuvintelor creeaza un tunel de legatura intre cele doua puncte ale timpului, ramase, intr-un mod paradoxal, departate, "margini" ale unei ore astrale. in acest fel, cei doi demiurgi, surprinsi ca unitate, refacand, in latura erotica, mitul androginului, preschimba punctele de reper ale universului, ii schimba constantele, ii determina in acelasi timp o noua perceptie in lumea comuna. Structura materiei de la inceput presupune si punctul de echilibru de dinainte de nasterea universului, de aparitia dimensiunilor, inclusiv a cronoliniaritatii. Poezia restabileste universul atemporal prim, din care se desprinde, aidoma unui spatiu paralel, de dimensiuni infime, temporalitatea cronoliniara, punctul in care timpul se transforma in cer infinit, fara contingenta fireasca dintre trecut si viitor. Recunoastem in aceste doua puncte ale poeziei si insertia bipolaritatii in ordinea divina: sacrul si profanul. Primul este marcat de sciziunea timpului, al doilea de semne ale materialitatii, care se incarca de povara gravitationala, se indoaie sub aceasta apasare cvasimateriala:

"Vartejul lor putea fi aproape zarit,
si deodata,
imi lasam un genunchi,
iar cotul mi-l infigeam in pamant,
numai ca sa privesc iarba-nclinata
de caderea vreunui cuvant,
ca pe sub laba unui leu alergand."


Metaforele rotirii includ atingerea unor puncte greu sondabile ale sferei atemporale iar incercarea de a se ajunge la capatul timpului se implineste.

Prin aceasta enorma conjugare a energiilor erotice, lumea isi schimba dimensiunile, protagonistii cuplului ajungand, la fel ca Hyperion din "Luceafarul", in punctul rotitor al Genezei.