Pentru Nichita Stanescu, poezia este un imens spatiu imaginar, o realitate paralela, din care poetul recepteaza semne ce sunt altceva decat cuvintele. El are, de aceea, nostalgia "necuvintelor", a semnelor eliberate de sensul imediat, singurele care pot asigura accesul la starea poetica pre-existentiala si la aceea originara a lumii, cand Cuvantul, Logosul era singura entitate spirituala a universului. Zbuciumul creatorului autentic este dat tocmai de incordarea extrema de a patrunde sensurile profunde ale lumii, de a decanta, dintr-o magma lirica primordiala, formele lor poetice de reprezentare. E un "testament" pe care eul liric si-l face siesi, sinelui ipostaziat in alter-ego, cu care comunica in momentele de neimplinire si de disperare existentiala. Insuccesul atingerii acestei stari de gratie se compenseaza prin intoarcere de pe campul de lupta, ranit, prin prabusirea din nou in cuvinte, "Nobile paleative de serv", nu de creator autentic, incapabile deci sa-i dezlege tainele:

"Ma carpesc cu vorbe, cu substantive,
imi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv."

s7k2410sj28fgo
Demiurgul infrant se intoarce in cuvinte, desi simte, in ranile trupului sau, vibratia adanca a lumii, "mersul stelelor", "ata" curgerii timpului, "vocala cea mai lunga" din freamatul existential, cu care se tese perpetuu moartea-nemoarte sau, altfel spus, viata-neviata:

"iti scriu cu trupul meu viata
si mersul stelelor ti-l scriu.

Vocala cea mai lunga este ata
cu care mortu-l cos, de viu."

Poetul, implinind 6 vointa testamentara ancestrala

("Caci trebuie sa dam si marturie
altfel nimica n-ar mai fi,
in dulce scriere tarzie
tinand alaturi morti si vii." ),

neaga "dulcea scriere tarzie", prin cuvinte, care nu deceleaza planurile timpului, "tinand alaturi morti si vii", si incearca o alta gramatica, a semnelor, prin care trupul se extinde la scara cosmica, devine receptacul al mesajelor din toate directiile axei temporale, trecut sau viitor:

"Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fara sa stim unde ne duce
in care dalbe viituri."

Metafora ombilicului, prin care se asigura conexiunea genealogica, transcrie conceptia lui Nichita Stanescu, potrivit careia poetul este doar un medium ce transmite "vorbirea numai altor guri", fara sa-i decodifice sau sa-i inteleaga mesajul. Poetul ramane intr-o stare de incertitudine, niciodata pe deplin edificat al cui este mesajul poetic, daca el este numai "zapada alba", sau si, imprimata, "urma-n ea", semnul divin al cunoasterii depline:

"incat nu stiu cine traieste -7 cuvantul poate, poate trupul.
Zapada alba Doamne, poate
sau urma-n ea, pe care o lasa lupul..."

.