Nicolae Beldiceanu (1844-1896).

Este fiul lui Nicolae Beldiceanu, un cunoscut mosier de la Preutesti, care pierde mosia in preajma revolutiei din 1848. Ocupa o serie de posturi administrative: subprefect in judetul Suceava, comisar de politie la Falticeni. Pentru un timp a fost director si profesor la Scoala de meserii si profesor la gimnaziul "Stefan cel Mare".

Voia sa scrie o lucrare fundamentala despre istoria patriei, avand drept model "Corpus inscriptionum latinarum" a lui Th. Mommsen, adunand o serie de manuscrise si inscriptii vechi in acest sens. Publica "Anti­chitatile de la Cucuteni" (1885) si "Epitaful aflat la Bunesti" (1888). Debuteaza in ziarul lui B. P. Hasdeu, "Lumina", si publica poezii precum "Lau­tarul", "Vechituri", "Amurgul veacului", redactate in stil militant, in "Contemporanul" lui Constantin Dobrogeanu-Gherea.


"Doina voinicului" reprezinta un cantec de jale al celor morti in asediul de la Grivita:

"Frunza verde de sulcina,
Multi ochi fara de lumina.
Multi voinici fara de glas
La Grivita au ramas;
Si cu jalnice cuvinte
Vantul plange pe morminte;
Plange el, caci bine stie:
Mortul ca nu mai invie..."

. Ireversibilitatea fenomenului mortii determina cantecul de jale al poetului, intr-un stil popular, specific perioadelor de interferenta intre creatia folclorica si cea culta, determinata de evenimente istorice recente.
Viata soldatului este descrisa in tonuri gri, de o reverberanta stranie, fiind vazuta ca un cumul de nenorociri personale:

"Frunza verde, mar patat,
Grea e viata de soldat;
Cat alearga soarele
Nu-i mai stau picioarele;
Sabia ca mi-l sluteste,
Glontele ca mi-l ocheste!
Si de zile mi-l sfarseste!
in razboi cand el razbate,
Comandirii stau deoparte,
Caci asa scrie la carte:
Vitejia pentru prosti,
Cinstea celor mari pe osti..."

.
Poezia devine un cant de jale si de catanie, intr-o atmosfera specifica lumii cazone.