Nicolae Filimon (1819-1865) este primul scriitor realist din literatura romana, introducand descrierea exacta a unei epoci si a caracterelor ei, guvernata de un principiu moralist, potrivit caruia binele invinge raul. Desfasoara mai intai activitate publicistica si de cronicar muzical, abia catre sfarsitul vietii orientandu-se catre literatura, cu lucrarile "Escursiuni in Germania meridionala" (1858), "Friedrich Staaps sau Atentatul de la Schonbrunn in contra vietii lui Napoleon" (1860), "Mateo Cipriani", "Bergamo" si "Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala" (1861). "Ciocoii vechi si noi sau Ce naste din pisica soarici mananca" (romant original), apare la Bucuresti in 1863.

Ciocoii vechi si noi"Ciocoii vechi si noi" este primul roman realist din literatura romana: Dinu Paturica e un nou Julien Sorel, folosind insa metode mult mai veroase pentru escaladarea scarii sociale. Romanul, balzacian prin structura, prin tipologia personajelor si prin viziunea scriitorului omniscient, se adreseaza tuturor noilor veniti, unei noi paturi sociale, cocotate in ierarhia sociala prin frauda, prin ruinarea si aproprierea averii stapanilor. Romanul lui Nicolae Filimon ne introduce intr-o lume de inceput de secol al XlX-lea, crepusculara, plina de intrigi, de lupte pentru parvenire, duse in jurul unor acareturi, mosii si functii ale unei tari pustiite, pline de oameni mercantili, cu porniri rapace, pusi pe capatuiala prin orice mijloc, fara scrupule. Epoca fanariota, ajunsa in roman la asfintit, este perioada cea mai lipsita de stralucire din istorie, fiind plina de jafuri, masacre si lupte pentru putere dirijate din afara tarii, din inima putreda a Imperiului Otoman.

Din punct de vedere structural, romanul contine 32 de capitole, o "Dedicatie", un "Prolog" si un "Epilog".

"Prologul" chiar explica aceasta predilectie a scriitorului pentru moralizarea unei intregi epoci corupte:

"Nimic nu este mai periculos, pentru un stat ce voieste a se reorganiza, decat a da franele guvernului in manile parvenitilor, meniti din conceptiune a fi slugi si educati intr-un mod cum sa poata scoata lapte din piatra cu orice pret".

Titlurile capitolelor aduc, rand pe rand, in scena, personajele principale, "Dinu Paturica", "Postelnicul Andronache Tuzluc", "Romanul si fanariotul", "Chera Duduca", pentru a se opri apoi asupra pasilor spre marire ai ciocoiului, apoi asupra decaderii acestuia: "Educatia ciocoiului", "Ipocritii in lupta", "Ce dai sa te fac ispravnic?", "Fa-te om de lume noua sa furi closca dupa oua!", "O scena dramatica", "Cu rogojina aprinsa-n cap si cu jalba-n protap".

Epilogul, numit "Din opincar, mare spatar", descrie momentul in care Gheorghe, "fostul vataf de curte al postelnicului Andronache Tuzluc", este ridicat la marirea de mare spatar si caimacam al Craiovei, intr-o ceremonie solemna, el casatorindu-se cu "Maria, fata banului C..., care desi iubise pe Gheorghe cu multa pasiune", "preferase mai bine moartea decat o fericire trecatoare si dobandita prin calcarea indatoririlor sale de buna fiica".



Ca viziune asupra epocii, romanul lui Nicolae Filimon aduce aminte de sir Walter Scott sau de Sienckiewicz, dar se departeaza de la un anumit punct de acestia. Daca la scriitorii amintiti, personajele sunt proiectate pe un fundal mitic, de opera romantica, creionate ca intr-un sketch, in tuse puternice, in "Ciocoii vechi si noi" sensul demersului scriitprului este de a demitiza istoria, pentru ca epoca infatisata se inscrie in sfera banalului, a lumii lipsite de perspective, supuse puterilor trecatoare, perfide si aservite numai interesului material. Filimon foloseste surse istorice putine, iar incercarea de literarizare a istoriei este, intr-o oarecare masura, ineficienta, personajele sale nefiind animate de idealuri inalte, ci de scenariile subtile ale unor intrigi financiare si de dobandire a puterii, in contextul bulversant al dominarii fanariotismului. De aceea, in fata unei rapacitati iesite din comun a parvenitului de tip nou, a "ciocoilor noi", Nicolae Filimon paraseste de multe ori ipostaza de scriitor obiectiv, revarsandu-si aversiunea directa chiar din "Dedicatie", cartea fiind adresata, pe un ton vehement, "domnilor ciocoi", numiti "straluciti luceferi ai videlor", marcati de vini capitale: au "mancat starea stapanilor", ridicandu-se pe ruinarea lor, au furat "cu zvantul din functiunele cele mici si cu miile de galbeni din cele mari", sunt "putrajunea si mucegaiul ce sapa din temelii si rastoarna imparatiile si domniile".

Scriitorul oscileaza astfel intre povestire si discurs. Daca ar fi sa aplicam schema lui Benveniste, dupa care, in povestire, folosirea persoanei a treia inseamna renuntarea la orice marca autobiografica, iar discursul presupune un locutor si un auditor, romanul "Ciocoii vechi si noi" reprezinta o impartire savanta intre perspectiva naratorului omniscient si autonomia
personajelor, dialogand unele cu celelalte.

Prin comentariul sau, Filimon dezvolta toate atributele metatextului: autorul nu este abstract, ascuns in spatele unui decor, ci e mereu prezent, devenind omniscient si obiectiv in momentul in care dezvolta adevarate tablouri-fresca ale unui timp istoric bine determinat:

"Ne oprim putin din aceasta naratiune ca sa dam cititorilor nostri o idee repede despre locul unde se afla palatul domnesc pe acei timpi si despre forma arhitectonica si alte amanunte originale ale acestui locas".

O tehnica folosita de Filimon, existenta si la scriitorii din epoca, Eugene Sue, Fr. Soulie, este cea a rapelului, concretizata prin aparitia unor insule de continuitate narativa cu scopul de a contura luminile si umbrele prezente in intregul text, trecerea de la un cadru al povestirii la altul:

"Ne amintim ca..."

, "Credem inutil sa amintim ca..."

. Pentru Filimon, secventele sunt trase de o parte de un maestru care schimba frame-urile:

"Pana ce Paturica va gasi pe capitan Urdareanu, noi vom atrage bagarea de seama lectorilor nostri asupra starii morale a trupelor lui Tudor Vladimirescu..."

. Functia metatextului este, in acest caz, si de dirijare a sensului naratiunii:

"Era foarte trist pentru un om cugetator a privi cum aceste objecte de mare pret treceau din stapanirea boierilor, intr-a ciocoilor procopsiti de dansii, cari le cumparau cu preturi foarte scazute si le plateau cu banii furati de stapanii lor."

Catedata, unele secvente, cum este odihna lui Paturica in iatac, este prilej pentru scriitor de a face meditatii asupra acestei stari, in sensul poeziilor pasoptiste:

"Acum vino tu, Morfeu, care inchizi cu dulceata ochii plugarului ostenit de munca zilei si pe ai tinerei mume ce vegheaza langa capul micului ei copilas; veniti si voi, vise amagitoare..."

. Filimon creeaza acest statut de "extrateritorialitate", el trecand mereu linia care separa personajele de naratori, intr-o miscare continua, ca de fus intr-un razboi.

Capitolul I al romanului fixeaza timpul evenimentelor si aduce in prim-plan personajul principal, Dinu Paturica:

"intr-o dimineata din luna octombre, anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statura, cii fata oachesa, ochi negri plini de viclenie, un nas drept si cu varful cam ridicat in sus, ce indica ambitiunea si mandria grosolana [...], un astfel de june sta in scara caselor marelui postelnic Andronache Tuzluc, rezimat de stalpii intrarii..."

.

Portretul personajului este alcatuit in maniera "fiziologiilor" epocii, Dinu Paturica parand aici . provincialul sosit in Capitala, cu o imbracaminte care ii subliniaza conditia sociala inca modesta, "imbracat cu un anteriu de samalagea rupt in spate [...], cu picioarele goale bagate in niste iminei de saftian, care fusesera odata rosii, dar isi pierdusera coloarea din cauza vechimei", dar cu trasaturi ale fetei ce tradeaza viclenia si ambitiile fara margini.

Intalnirea cu marele postelnic este asteptata cu ardoarea cu care un vanator isi asteapta vanatul: in fond, Andronache Tuzluc este cel pe care el trebuie sa-l jefuiasca putin mai tarziu.

Este ceva mecanic in gesturile sale, de masina care asteapta in tacere sa-si indeplineasca functiunile:

"Junele, a carei atentiune era atintita la cea mai mica miscare care se petrecea, auzi si el acest zgomot [...], apoi vari machinaliceste mana in san si scoase un plic sigilat..."

. in acelasi timp, prezentarea sa imbraca tonurile umilintei fara margini:

"Sunt Dinu Paturica, nemernicul fiu al preaumilitei voastre slugi, tretilogofat Ghinea Paturica, fostul odiniara vataf de curte al inaltimei-voastre".

Scopul acestui servilism accentuat este pe masura antitetica a maririi, la care personajul trebuie sa ajunga: e o umilinta fara insemnatate pentru niste ambitii atat de mari. in comportamentul viitorului ciocoi se observa o tendinta de dublare a personalitatii, masca exterioara ascunzand extraordinara ambitie launtrica, bine ascunsa, vointa de propulsie in "inalta societate" a vremii dezvoltandu-se latent, dar cu mare exactitate, in faze prestabilite instinctiv. intalnirea dintre Tuzluc si Paturica este un joc al mastilor: una este a lui Tuzluc, care adopta o pozitie oficiala, menita sa-l protejeze de eventualele indiscretii. El este un fanariot care a facut avere pe vremea lui Caragea, avand, la randul lui, mare talent la "cele mai intunecoase intrigi" si linguseli, vorbe dulci la urechea oricarui domnitor fanariot. Paturica este constient ca va face avere daca va sti sa-si ascunda intentiile cu grija, fara a da de banuit care sunt interesele sale. Gesturile pradatorului de averi sunt studiate cu o tehnica remarcabila: solicitantul pleaca pana la pamant capul, inainte de a inmana misiva din partea tatalui sau. Vazand pastravii pe care batranul sau tata ii trimisese si ardoarea lui de a fi numit aici, Tuzluc, nebanuind nici o clipa pericolul pe care il reprezinta tanarul, il angajeaza ciubucciu.

Este primul pas fara de care ascensiunea sa nu ar fi devenit posibila; norocul ii surasese:

"...prin admiterea lui in serviciul postelnicului, devenise proprietar pe prima litera a alfabetului fortunei".

Ascensiunea aceasta are sa vina in timp; camera in care se instaleaza nu este pe masura lui:

"...dete o privire repede si dispretuitoare camerii sale [...], curagiu si rabdare, prefacatorie si iuschiuzarlac si ca mane voi avea si eu case mari si bogatii ca ale acestui fanariot".

Primirea in slujba a solicitantului echivaleaza cu sosirea intr-un "promised land" (un taram al fagaduintei), unde personajul vorace este gata sa-si inceapa munca de distrugere a "starii" boierului. Disperarea existentiala a personajului poate fi justificata dintr-un anumit punct de vedere: data fiind epoca, singura posibilitate de parvenire era Cea materiala. Dinu Paturica, acest "Julien Sorel valah", este un om pe care soarta il impinge la gesturi extreme, dupa principiul "totul sau nimic!".


Varsta ii era prielnica pentru ascensiune: douazeci si doi de ani, nici prea batran, nici prea tanar intr-o vreme in care boierii degenerati de bolile Fanarului cu rar se puteau mandri ca atinsesera cincizeci de ani. "Educatiunea" de ciocoi si-o desavarsise pe mosiile pe care tatal sau ingrijea de cativa tarani amarati:

"mai stia, si inca foarte bine, sa tortureze pe nenorocitii tarani, puindu-le oua fierbinti la subtiori si dandu-le fum de ardei la nas, ca sa le ia cea mai din urma para din punga".

in epoca fanariota, taranii, la fel ca toate celelalte paturi sociale, decazusera, erau aserviti unui vechil oarecare de mosie, nu mai semanau deloc cu falnicii razesi care altadata scoteau arma la boierul venetic care se aventura pe pamanturile lor.

Invatatura de carte a lui Dinu Paturica era suficienta pentru scopurile pe care voia sa le atinga: cunostinte slabe de greaca moderna, precum si "citire si scriere in limba romaneasca".

Cuvintele folosite de ciocoi sunt exclusiv de origine elena:

"prodigalitate", "eclogarion", "gramatichi", iar comportarea lui se potriveste intr-un mediu dominat de capcane: pe celelalte slugi le trateaza cu respect, pe stapan il serveste cu cea mai mare iuteala si cu o afectiune care-l face pe acesta sa creada ca este cel mai bun amic al sau, pe vataf il linguseste de fiecare data cand i se iveste prilejul. Odata stabilit fagasul pe care el trebuie sa-l urmeze ca sa ajunga mare boier, Dinu Paturica pune in miscare un scenariu impecabil pentru ca acest lucru sa se intample.

Castiga mai intai increderea vechiului ciocoi, apoi se gandeste la o modalitate de a "manca" starea acestuia, lucru relativ usor de indeplinit, fiindca Tuzluc este vulnerabil, este un ciocoi de tip vechi, "o specie invechita", care nu mai percepe exact relatiile cu oamenii din jur. El cade, astfel, in greseala celor ajunsi mult prea sus, lasandu-se pacalit de aparentele de care odata se folosise si el. Iar un aliat al lui Paturica este chera Duduca, personaj care incearca, la randu-i, sa puna mana pe averea fanariotului. Cei doi sunt personaje tipice, care nu ies dintr-o evolutie lineara: din moment ce se stabileste un jalon temporal, cititorul le poate urmari pana la capat destinul, previzibil, fara mari variatii, incadrandu-se in schema general-umana binecunoscuta: ascensiune - stralucire - decadere. Chera Duduca se ocupa de "diamanticale, saluri si matasarii", iar Dinu Paturica de specularea mosiilor. Dragostea dintre cei doi este una interesata: dincolo de amor sunt teluri mult mai mari, care ii tin uniti cata vreme este necesar. De altfel, ei constituie o pereche diabolica, strans unita in rautati si potloglarii:

"Zic ca Dumnezeu sau dracul ne-a facut pe unul pentru altul!".

Unicul tel al lor este de a-l scoate pe fanariot, care is cheltuie banii cu craidonii de pe Cotroceni,^>lla silimet", adica de a-l aduce in sapa de lemn.

In afacerile veroase ale protagonistului, de ruinare a stapanului sau, intermediarul este chir Costea Chiorul, misit care se ocupa de tranzactii dubioase. Ascensiunea lui Paturica nu se lasa asteptata mult timp si el devine vataf la curtea lui Tuzluc, fiind apreciat pentru multa osardie pe care si-o dadea in cresterea averii boieresti. Primul lucru pe care il va face noul naimit, de aceeasi tagma cu multi altii, este de a tine o cuvantare in fata celorlalti; gestul sau se inscrie intr-o norma de comportare tipica a celor proaspat veniti la putere, asigurandu-se de sprijinul celor din jur printr-o atitudine duplicitara:

"Voi .pedepsi - zicea el - fara mila pe toti aceia ce vor cuteza sa insele pe boierul macar cu o para".



Este modalitatea de a se folosi de ceilalti pentru a-si ascunde interesele meschine. Trioul format de chera Duduca, Dinu Paturica si chir Costea Chiorul este unul infernal, ei determinand pierderea averii postelnicului Tuzluc. Se creeaza, in felul acesta, o antinomie intre ciocoii vechi, de felul lui Andronache Tuzluc, si cei noi, mult mai rapace si necrutatori, speculand orice slabiciune a celor dinainte, exploatand si schingiuind taranii cu salbaticie. Astfel de practici barbare genereaza miscarea populara care, ajunsa la Ghica-Voda "cu rogojina aprinsa-n cap si cu jalba-n protap", cere detronarea ciocoiului.
Nu e navoie de prea multa imaginatie pentru a ne da seama de tactica de care uzeaza noul vataf, ce face sa parvina la urechile stapanului dovezi ale bunei comportari, ceea ce il apropie si mai mult de Andronache Tuzluc. Dar, simultan, asaltul averii care se ascunde dincolo de acareturile din capitala ale boierului continua: sub pretextul ca trebuie luate masuri drastice fata de ci care strica mosiile de la Rasucita, el este pus controlor tocmai al acestor mosii. Odata ajuns in mare functie, atitudinea de la inceput a complotistului se modifica; el devine arogant si dur fata de taranii veniti sa se planga de ticalosia celor dinainte:


"dupa ce-si facu tabietul arunca o privire severa si observatoare asupra taranilor".

La o privire atenta, obiceiurile sale sunt de factura exclusiv turceasca, el este imbracat in haine arnautesti, "muiate in fir si cu aer semet".

Satisfacerea tabietului vadeste obiceiuri cancelaresti statornicite in societate de foarte mult timp. Dar adunarea la un loc a taranilor mai are si un alt scop: racolarea acelora care sunt in stare de a servi scopurilor sale, cum ar fi a acelor "jaluitori exagerati cu figuri de adevarati hotomani".

Dobandirea averii se face usor prin persoane corupte: se constata ca fusese furata averea boierului celui mare si, la amenintarea ca imediat va sosi un ortal de soldati, se gaseste drept remediu rascumpararea acestor furtisaguri cu suma frumoasa de cincizeci de pungi de banet. Dupa o astfel de cercetare amanuntita, Paturica se intoarce la Bucuresti cu o recolta de doua sute de pungi de bani pe care le pune pe fundul sipetului.

O atmosfera provinciala corupta nu putea fi compusa decat din oameni corupti: totul se cumpara intr-o astfel de lume, mai ales marile functii. Titlul capitolului este sugestiv pentru coruptia existenta intr-un astfel de mediu fanariot: "Ce dai sa te fac ispravnic?" este replica favorita a avidului de bogatie din toate timpurile si epocile istorice. Iar in cazul lui Paturica judetul Teleorman, unul dintre cele mai bogate, este vandut cu doua mii cinci sute de rubiele solicitantului. Capitolul "Fa-te om de lume noua sa furi closca de pe oua!" este o radiografie a lumii corupte a timpului: Paturica si o serie de alti vatafi, Tudor Ciolanescu, Neagul Chioftea, Vlad Boroboata chefuiesc cu marfa de contrabanda. Descrierea mesei orientale este redata cu lux de amanunte: la masa se servesc "ciorba de stiuca fiarta in zeama de varza cu hrean [...], mihalti si pastravi rasol, muiati in otet si untdelemn [...], iahnii cu plachii, cu morun gatit in masline si doi de dafin, cu crapi impluti cu stafide si coconare si alte felurite mancaruri care se intalnirea dintre Tuzluc si Paturica este un joc al mastilor: una este a lui Tuzluc, care adopta o pozitie oficiala, menita sa-l protejeze de eventualele indiscretii. El este un fanariot care a facut avere pe vremea lui Caragea, avand, la randul lui, mare talent la "cele mai intunecoase intrigi" si linguseli, vorbe dulci la urechea oricarui domnitor fanariot. Paturica este constient ca va face avere daca va sti sa-si ascunda intentiile cu grija, fara a da de banuit care sunt interesele sale. Gesturile pradatorului de averi sunt studiate cu o tehnica remarcabila: solicitantul pleaca pana la pamant capul, inainte de a inmana misiva din partea tatalui sau. Vazand pastravii pe care batranul sau tata ii trimisese si ardoarea lui de a fi numit aici, Tuzluc, nebanuind nici o clipa pericolul pe care il reprezinta tanarul, il angajeaza ciubucciu.

Este primul pas fara de care ascensiunea sa nu ar fi devenit posibila; norocul ii surasese:

"...prin admiterea lui in serviciul postelnicului, devenise proprietar pe prima litera a alfabetului fortunei".

Ascensiunea aceasta are sa vina in timp; camera in care se instaleaza nu este pe masura lui:

"...dete o privire repede si dispretuitoare camerii sale [...], curagiu si rabdare, prefacatorie si iuschiuzarlac si ca mane voi avea si eu case mari si bogatii ca ale acestui fanariot".

Primirea in slujba a solicitantului echivaleaza cu sosirea intr-un "promised land" (un taram al fagaduintei), unde personajul vorace este gata sa-si inceapa munca de distrugere a "starii" boierului. Disperarea existentiala a personajului poate fi justificata dintr-un anumit punct de vedere: data fiind epoca, singura posibilitate de parvenire era cea materiala. Dinu Paturica, acest "Julien Sorel valah", este un om pe care soarta il impinge la gesturi extreme, dupa principiul "totul sau nimic!".


Varsta ii era prielnica pentru ascensiune: douazeci si doi de ani, nici prea batran, nici prea tanar intr-o vreme in care boierii degenerati de bolile Fanarului cu rar se puteau mandri ca atinsesera cincizeci de ani. "Educatiunea" de ciocoi si-o desavarsise pe mosiile pe care tatal sau ingrijea de cativa tarani amarati:

"mai stia, si inca foarte bine, sa tortureze pe nenorocitii tarani, puindu-le oua fierbinti la subtiori si dandu-le fum de ardei la nas, ca sa le ia cea mai din urma para din punga".

in epoca fanariota, taranii, la fel ca toate celelalte paturi sociale, decazusera, erau aserviti unui vechil oarecare de mosie, nu mai semanau deloc cu falnicii razesi care altadata scoteau arma la boierul venetic care se aventura pe pamanturile lor.

Invatatura de carte a lui Dinu Paturica era suficienta pentru scopurile pe care voia sa le atinga: cunostinte slabe de greaca moderna, precum si "citire si scriere in limba romaneasca".

Cuvintele folosite de ciocoi sunt exclusiv de origine elena:

"prodigalitate", "eclogarion", "gramatichi", iar comportarea lui se potriveste intr-un mediu dominat de capcane: pe celelalte slugi le trateaza cu respect, pe stapan il serveste cu cea mai mare iuteala si cu o afectiune care-l face pe acesta sa creada ca este cel mai bun amic al sau, pe vataf il linguseste de fiecare data cand i se iveste prilejul. Odata stabilit fagasul pe care el trebuie sa-l urmeze ca sa ajunga mare boier, Dinu Paturica pune in miscare un scenariu impecabil pentru ca acest lucru sa se intample.

Castiga mai intai increderea vechiului ciocoi, apoi se gandeste la o modalitate de a "manca" starea acestuia, lucru relativ usor de indeplinit, fiindca Tuzluc este vulnerabil, este un ciocoi de tip vechi, "o specie invechita", care nu mai percepe exact relatiile cu oamenii din jur. El cade, astfel, in greseala celor ajunsi mult prea sus, lasandu-se pacalit de aparentele de care odata se folosise si el. Iar un aliat al lui Paturica este chera Duduca, personaj care incearca, la randu-i, sa puna mana pe averea fanariotului. Cei doi sunt personaje tipice, care nu ies dintr-o evolutie lineara: din moment ce se stabileste un jalon temporal, cititorul le poate urmari pana la capat destinul, previzibil, fara mari variatii, incadrandu-se in schema general-umana binecunoscuta: ascensiune - stralucire - decadere. Chera Dudnca se ocupa de "diamanticale, saluri si matasarii", iar Dinu Paturica de specularea mosiilor. Dragostea dintre cei doi este una interesata: dincolo de amor sunt teluri mult mai mari, care ii tin uniti cata vreme este necesar. De altfel, ei constituie o pereche diabolica, strans unita in rautati si potloglarii:

"Zic ca Dumnezeu sau dracul ne-a facut pe unul pentru altul!".

Unicul tel al lor este de a-l scoate pe fanariot, care isi cheltuie banii cu craidonii de pe Cotroceni,"" la silimet", adica de a-l aduce in sapa de lemn.


In afacerile veroase ale protagonistului, de ruinare a stapanului sau, intermediarul este chir Costea Chiorul, misit care se ocupa de tranzactii dubioase. Ascensiunea lui Paturica nu se lasa asteptata mult timp si el devine vataf la curtea lui Tuzluc, fiind apreciat pentru multa osardie pe care si-o dadea in cresterea averii boieresti. Primul lucru pe care il va face noul naimit, de aceeasi tagma cu multi altii, este de a tine o cuvantare in fata celorlalti; gestul sau se inscrie intr-o norma de comportare tipica a celor proaspat veniti la putere, asigurandu-se de sprijinul celor din jur printr-o atitudine duplicitara:

"Voi .pedepsi - zicea el - fara mila pe toti aceia ce vor cuteza sa insele pe boierul macar cu o para".



Este modalitatea de a se folosi de ceilalti pentru a-si ascunde interesele meschine. Trioul format de chera Duduca, Dinu Paturica si chir Costea Chiorul este unul infernal, ei determinand pierderea averii postelnicului Tuzluc. Se creeaza, in felul acesta, o antinomie intre ciocoii vechi, de felul lui Andronache Tuzluc, si cei noi, mult mai rapace si necrutatori, speculand orice slabiciune a celor dinainte, exploatand si schingiuind taranii cu salbaticie. Astfel de practici barbare genereaza miscarea populara care, ajunsa la Ghica-Voda "cu rogojina aprinsa-n cap si cu jalba-n protap", cere detronarea ciocoiului.
Nu e navoie de prea multa imaginatie pentru a ne da seama de tactica de care uzeaza noul vataf, ce face sa parvina la urechile stapanului dovezi ale bunei comportari, ceea ce il apropie si mai mult de Andronache Tuzluc. Dar, simultan, asaltul averii care se ascunde dincolo de acareturile din capitala ale boierului continua: sub pretextul ca trebuie luate masuri drastice fata de ci care strica mosiile de la Rasucita, el este pus controlor tocmai al acestor mosii. Odata ajuns in mare functie, atitudinea de la inceput a complotistului se modifica; el devine arogant si dur fata de taranii veniti sa se planga de ticalosia celor dinainte:

"dupa ce-si facu tabietul arunca o privire severa si observatoare, asupra taranilor".

La o privire atenta, obiceiurile sale sunt de factura exclusiv turceasca, el este imbracat in haine arnautesti, "muiate in fir si cu aer semet".

Satisfacerea tabietului vadeste obiceiuri cancelaresti statornicite in societate de foarte mult timp. Dar adunarea la un loc a taranilor mai are si un alt scop: racolarea acelora care sunt in stare de a servi scopurilor sale, cum ar fi a acelor "jaluitori exagerati cu figuri de adevarati hotomani".

Dobandirea averii se face usor prin persoane corupte: se constata ca fusese furata averea boierului celui mare si, la amenintarea ca imediat va sosi un ortal de soldati, se gaseste drept remediu rascumpararea acestor furtisaguri cu suma frumoasa de cincizeci de pungi de banet. Dupa o astfel de cercetare amanuntita, Paturica se intoarce la Bucuresti cu o recolta de doua sute de pungi de bani pe care le pune pe fundul sipetului.

O atmosfera provinciala corupta nu putea fi compusa decat din oameni corupti: totul se cumpara intr-o astfel de lume, mai ales marile functii. Titlul capitolului este sugestiv pentru coruptia existenta intr-un astfel de mediu fanariot: "Ce dai sa te fac ispravnic?" este replica favorita a avidului de bogatie din toate timpurile si epocile istorice. Iar in cazul lui Paturica judetul Teleorman, unul dintre cele mai bogate, este vandut cu doua mii cinci sute de rubiele solicitantului. Capitolul "Fa-te om de lume noua sa furi closca de pe oua!" este o radiografie a lumii corupte a timpului: Paturica si o serie de alti vatafi, Tudor Ciolanescu, Neagul Chioftea, Vlad Boroboata chefuiesc cu marfa de contrabanda. Descrierea mesei orientale este redata cu lux de amanunte: la masa se servesc "ciorba de stiuca fiarta in zeama de varza cu hrean [...], mihalti si pastravi rasol, muiati in otet si untdelemn [...], iahnii cu plachii, cu morun gatit in masline si doi de dafin, cu crapi impluti cu stafide si coconare si alte felurite mancaruri care se ziceau in vechime bucate cu cheltuiala".

Dinu Paturica tine o adevarata lectie celorlalti vatafi despre modul in care se poate fura din starea stapanului: nu se mareste pretul, pentru ca bucatele au "nart" fix, ci se scrie mai putin in tabela de cumparaturi. Se tine o socoteala dreapta si o socoteala incarcata, pentru "stari mari, ca sa scapam de slugarie."

Pentru noii ciocoi, boierii sunt o povara, din care se pot obtine, insa, avantaje:

"Ei au mosii si nu le cunosc hotarele, nici venitul ce poate sa dea pe tot anul. Au vii, fara sa le stie numarul pogoanelor; au zalhanale, helestaie, livezi de pomi si cate altele de felul acesta, pe care le arendeaza pe nimic; iar arendasii, nemultumiti cu castig de suta la suta, scos din spinarea taranilor, darapana padurile si acaretele mosiilor, ba de multe ori instraineaza chiar din pamantul mosiilor."


Tuzluc, reprezentand tipul inselatului in arhitectura sociala a realismului, afla in ultimul moment de complotul celor doi, atunci cand este prea tarziu, in momentul nuntii lor. Aceasta, la fel ca toate celelalte operatiuni, se face in mare secret, la ora douasprezece din noapte, la biserica Lucaci. Graba sa de a impiedica nunta nu foloseste insa la nimic; starea postelnicului este pe masura furiei si surescitarii extraordinare la care este supus:

"Fata sa, de fel bruna, devenise ca a unui faur de fier din cauza prafului care se pusese pe dansa in grozava alergare".

Are loc chiar o lupta intre el si preotii care ceremoniau aceasta cununie, soldata cu renuntarea fanariotului, prea obosit de incercarile la care fusese supus. Acesta este finalul pentru el, iesirea de pe scena, restul vietii fiind marcat de dambla, datorita acestui tragic eveniment. Caderea personajului de pe firmanentul social stralucitor nu se inscrie decat intr-o evolutie asteptata a evenimentelor: atat ciocoii vechi, cat si cei noi, urcand prea repede treptele maririi sociale, cad repede. Ba exista si un moment cand coruptii noi devin vechi, locul primilor fiind preluat de altii mult mai versati. Eliminarea personajului devenit, ca urmare a conjuncturii sociale, vulnerabil, urmeaza regulile junglei sau poate ale vechilor regi din padurea Dianei: regii batrani sau nevolnici sunt eliminati in favoarea celor mai tineri sau mai puternici. Grotescul situatiei, prin esenta baroc, exacerbeaza pasiuni prea mari pentru mize prea mici. Daca Dinu Paturica este un personaj realist, cu o evolutie continua, boierul cel vechi se afla deja la capat de drum, nu mai are energie pentru un nou inceput: lumea lui, creata pe baza unei utopii partiale, protejandu-l pe arii spatiale limitate, s-a prabusit.
Desi Paturica se poate descurca in mediul ciocoiesc, fiind viclean, el nu evolueaza asa cum nu evoluase nici Tuzluc: el nu poate intelege cadrul politic general si din cauza aceasta va pieri. Greseala capitala, expresie a ticalosiei extreme, este aceea de a se alatura miscarii eteriste, careia ii preda, prin tradare, pe Tudor Vladimirescu. Trecerea de pe o baricada pe alta, instabilitatea care determina personajul sa fie prezent in ambele tabere, constituie cauze care ii aduc pieirea. La agravarea situatiei contribuie poate si destinul, blestemul parintelui care nu»este primit in palatul noului imbogatit, fiind aruncat pe scari in jos. Domnul Ghica, urmand in scaunul tarii dupa Tudor Vladimirescu, este incunostintat de toate talhariile savarsite de Dinu Paturica, arivistul fiind trimis la ocna, sfarsindu-se din viata dupa sapte luni. O ciudata simetrie a romanului face ca personajele negative sa se intalneasca intr-o scena simbolica, prin fata stalpul infamiei de care era tintuit chir Costea Chiorul trecand doua procesiuni mortuare, a lui Andronache Tuzluc si a lui Dinu Paturica. Chera Duduca avea sa-si gaseasca sfarsitul in Dunare, aruncata de noul sot, pe care il inselase. Scriitor moralist, Nicolae Filimon isi rasplateste personajele pozitive: banul C. este tipul boierului pamantean, cu dragoste de tara, iar Gheorghe Serdarul se casatoreste cu Maria, fiica banului C, toate acestea fiind o replica simetrica, in latura pozitiva, a personajelor demonice pedepsite la sfarsitul romanului.
Nicolae Filimon abordeaza astfel profilul arivistului versatil, adaptat tuturor imprejurarilor pentru profitul personal: tipologia ciocoiului este universala, purtand nume diferite de-a lungul epocilor istorice. In epoca lui Lapusneanu, un astfel de personaj este Motoc, care incearca sa profite de pe urma tuturor domniilor. Dupa romanul "Ciocoii vechi si noi", in literatura romana tipul arivistului dobandeste cateva identitati semnificative, unele memorabile: Tanase Scatiu, din romanul "Viata la tara" (1894), de Duiliu Zamfirescu, Lica Trubaduru, din "Concert din muzica de Bach" (1927), de Hortensia Papadat-Bengescu, Stanica Ratiu, din "Enigma Otiliei" (1938), de G. Calinescu, Iancu Urmatecu, din "Sfarsit de veac in Bucuresti" (1944), de Ion Marin Sadoveanu.
Aglomerarea baroca de situatii si detalii ale vietii cotidiene, combinata cu o intoarcere catre personajele romantice, dominate de pulsiuni extreme, in perspectiva unei metatextualitati moderne, face din "Ciocoii vechi si noi" un roman realist profund, cu note de proiectie spre modernitate, spre deschiderea operei prin interventia autorului omniscient in comentariul textului. Romanul poate fi considerat si unul istoric, prin abundenta de imagini si prin "fotografierea" frame by frame a personajelor, a interioarelor, a imbracamintei si a mancarurilor. Aflat la confluenta dintre romantism si realism, Nicolae Filimon incearca sa construiasca romanul cu arhitectura totala, un film miscat al diverselor evenimente istorice si al vietii unei galerii diverse de personaje, recrutate din cele mai diverse medii sociale si politice.