Mare poet national si social, unul dintre cei mai mari pe care i-a dat Transilvania, Octavian Goga (1881-1938) intra navalnic in literatura romana in anul 1905, cu volumul "Poezii", jaducand un suflet impovarat de jalea milenara a ( instrainatului Ardeal", de durerile si de suferintele unui popor inrobit strainilor de veacuri intregi. Poetul este un exponent, un glas indurerat al "patimirii noastre"; el vine in valtoarea luptelor nationale cu intreaga mostenire a strabunilor, cu un imens cortegiu de stramosi:

"Cu mine vin, roiesc intr-una
Cei fara neam si fara numar,
Ce-au sprijinit intotdeauna
Eternitatea pe-al lor umar.
Vin cei de-o lege cu pamantul,
Copiii (soarelui de vara,
Eu, solul lor, le port cuvantul,
Si-n suflet, sfanta lor povara."

("Stramosii"). Poetul se autodefineste, atat in versuri, cat si in profunde reflectii asupra menirii sale, ca un mesager, un purtator de cuvant al celor multi, identiflcandu-se cu totul idealului lor national si (social:

"Eu n-am fost taran, dar am priceput pasurile satului si m-am contopit cu toate durerile lui".

Conceptia lui Octavian Goga, care se , ilustreaza pregnant in poezia sa, este aceea ca "scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si se .transforma intr-o trambita de alarma..."

.

Octavian Goga este poetul mesianic prin excelenta, anuntand in sunete de trambita de alarma aparitia nebuloasa a unui nou inceput, este vocea care il proclama, devenind purtator de cuvant pentru tara fara steag si fara spada, o lume aparte, cu un destin tragic, cu "o jale nemotivata de popor stravechi imbatranit in experienta cruda a vietii", cum spune, extrem de inspirat, G. Calinescu. Volumele sale de poezii, mai ales cele de inceput, sunt sugestive pentru jalea eterna a unei lumi cu "un vadit aer hermetic, un Purgatoriu in care se petrec evenimente procesionale", lume silita sa indure aerul malefic al stapanirilor straine, vizat in primul rand fiind imperiul chezaro-craiesc: "Poezii" (1905), "Ne cheama pamantul" (1909), "Din umbra zidurilor" (1913), "Cantece fara tara" (1916). Galeria persona­jelor dintr-un vechi sat romanesc are o tipologie a suferintei desprinsa din Shakespeare, cum spune Lucian lilaga, printr-un personaj din drama "Mesterul Manole":

"intr-un sat de tarani uscativi si atosi gasiti galeria tuturor marilor chinuiti, si pe Hamlet, si pe Polonius, si pe Ofelia, si pe toti."


Plugarii sunt truditorii pamantului, poporul de tarani, instrainat si apasat de atatea veacuri, personajul colectiv al satului ardelean, devenit subiect de meditatie lirica. Din randul lor se desprind si se inalta figurile luminoase ale comunitatii, in poeziile "Apostolul", "Dascalul", "Dascalita", "Lautarul", luminatorii satelor, "intelighentia" ardeleneasca, pastratoare peste timp a suflului national, a idealurilor sacre de libertate.

Satul are o poveste trista de matase, cu o natura pura, paradiziaca, invadata insa de o boala misterioasa, purtatoare de suferinta:

"La noi sunt codri verzi de brad
Si campuri de matasa;
La noi atatia fluturi sunt
Si-atata jale-n casa.
Privighetori din alte tari
Vin doina sa ne-asculte;
La noi sunt cantece si flori
Si lacrimi multe, multe..."

("Noi"). in 1905, cand se prefigureaza, in volumul de "Poezii", aceasta viziune a jalei universale, sentimentul dominant pare acela al adancirii in melancolie, in tristete fara margini, visul neimplinit fiind stropit cu lacrimi:

"Desertaciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi".

Personajele insesi ale poeziilor ilustrand viata satului sunt coplesite de aceeasi tristete misterioasa, condescendenta poetului razbatand ca un strigat disperat al lui Hamlet, ce se adreseaza, cu craniul lui Yorick in mana, eternitatii: Laie Chiorul este artistul anonim al satelor, disparut de pe scena ("La groapa lui Laie"), dascalita este o figura trista a lumii rurale, usor idilica, disparuta prea devreme, asociata cu cea a mosnegilor ceteti ai cartilor din strana, Nicolae plange pe ascuns in coliba sa. Lumina ce confera invatatura nu reuseste decat sa imprastie putin din ecoul tenebrelor, din jalea cu care nevestele vin sa-si planga "Feciorii dusi in slujba la-mparatul".

Poarta de salvare este, in acest spatiu, numai deschiderea spre divinitate, catre inaltul cerului, figurat metaforic: luna este "mireasa cerului albastru", "batranul soare", la noi, "pe bolta sus e mai aprins", plugarii insisi osciland intre durere si inaltare, intre cumplite suferinte si alinari sublime, intre martirajul terestru si gratia divina. Unei suferinte pamantesti peste margini, sufletului romanului, prin credinta neclintita, care i-a mentinut fiinta spirituala in istorie, i se deschid larg portile cerului:

"Doar bunul cerului parinte,
De sus pe frunte- va asaza
Cununa razelor lui sfinte".

("Plugarii").