Poezia "Apostolul" da valoare emblematica uneia dintre figurile reprezentative ale satului ardelean, preotul, pastrator al credintei seculare a neamului, al constiintei nationale in vremuri de restriste. Textul este structurat simetric, ca si poezia "Dascalita", deschizandu-se si inchizandu-se cu cate un tablou din natura:

"Ca o vecernie domoala
Se stinge zvonul din dumbrava,
Pleoapa soarele-si inchide
Sus, pe-o capita de otava."

E o natura spiritualizata, cu freamat stins, de "vecernie domoala", de slujba religioasa amplificata la dimensiuni cosmice, in care soarele e purtatorul "pleoapei" divine ce se rasfrange ocrotitor asupra spatiului terestru. Pe acest fondai de litanie cosmica apare chipul apostolului, sprijinit in carja pastorala, in mijlocul "norodului" pe care il ocroteste:

"Norodul a cuprins podmolul
Langa fragarul din ulita -
De carja sprijinit rasare
Batranul preot la portita."

in final, reflectia mesianica a preotului se stinge in acelasi mediu cu deschidere catre transcendent, de asta data sub semnul lunii, care ii invaluie fruntea cu o aureola sacra:

"Din cetatuia stralucirii
Coboara razele de luna,
Pe-argintul fruntii lui boltite
Din aur impletesc cununa."

Proiectia celesta il inscrie in randul fapturilor sfinte, cu rol mesianic, de vestitor al unei lumi noi:

"- Cuvine-se hirotonirea
Cu harul cerurilor tie,
Drept-vestitorule apostol
Al unei vremi ce va sa vie!".

Intre aceste doua secvente principale se contureaza, adus din umbrele timpului, chipul apostolului, figura centrala a satului ardelean, intr-o atmosfera patriarhala, a linistii depline, evocata atat de blanda stralucire a soarelui, cat si de termeni din registrul arhaic, cu o tenta regionala:

"podmolul", "fragarul", "vecernie", intr-o realitate crestina dominanta.
Apostolul este o figura emblematica a veacului si a satului ardelean, cu specificitatea sa istorica si sociala:

"Mosneag albit de zile negre,
Asa il pomenise satul,
Pe pieptarelul lui de lana
Purtand un ban de la-mparatul.
Domol, in mijloc se asaza,
Si sprijinind incet toiagul,
Clipind din genele carunte,
incepe-a povesti mosneagul".



Portretul apostolului seamana, prin statornicie, cu al magului eminescian, situat insa nu intr-o atemporalitate indepartata, ci in eternitatea satului ancestral din Ardeal. Preotul, el insusi cu insemnele eternitatii ("albit de zile negre,
Asa il pomenise satul", "Clipind din genele carunte"), este depozitarul faptelor trecute, al memoriei colective, din care "incepe a povesti".

Are, totodata, semnele intelepciunii, ale acumularii unei experiente milenare a unui intreg popor, cat si ale constiintei cristalizarii acestuia in formele distincte de neam adanc ancorat in trecutul istoric. z7f185zs62fpf
Scena la care asista "intreg poporul" este simbolica, sugerand marea incredere avuta in preot, vazut ca un luminator al satului si purtator al sperantei intr-o viata mai buna:


"intreg poporul ia aminte,
Asculta jalnica poveste,
Si fosul se opreste-n mana
induiosatelor neveste.
Mosnegii toti tarama lacrimi
Cu genele tremuratoare,
Xprinsi, feciorii strang praseaua
Cutitului din cingatoare."

Toate cuvintele din aceste versuri, "jalnica poveste", "lacrimi", "genele tremuratoare", feciorii care "strang praseaua
Cutitului din cingatoare", semnifica jalea milenara a poporului din Ardeal, asteptarea neimplinita a mantuirii neamului de sub stapanire straina. Glasul apostolului devine o voce mesianica, in care se proiecteaza un viitor asezat sub semnul norocului, al altei sorti, mai blande, eliberate de patimi seculare:

"Atatea patimi plang in glasul
Cuvantatorului parinte,
Si-atata dor aprind in inimi
De clipa razbunarii sfinte.
Batranul mag inalta fruntea,
Ce sfant e graiul gurii sale:
Din el va lumina norocul
Acestui neam sfarsit de jale!" Satenii participa la o slujba inedita, a eliberarii de asuprire, a dorintei de revolta, de libertate, preluata, amplificata, ca intr-o cutie de rezonanta, de intreaga natura, ea insasi devenita geamat secular, furtuna de nestavilit a razbunarii, care o transmite, prin toate elementele sale, cerului pentru binecuvantare:

"Acelasi dor tresare-n piepturi
Cand glasul strigator rasuna,
Si geamat infioara firea
Prelung si greu, ca o furtuna.
Fragarul isi indoaie coapsa,
Iar de prin vai purcede vantul,
Prin largul albelor vazduhuri,
Sa duca cerului cuvantul."

Schimbarea premonitorie se simte in intreaga fire, in infiorarea fragarului, in albele vazduhuri, in vantul care bate cu putere de-a lungul vailor. Dumnezeu isi arata semnele dintr-o departare benefica, din perspectiva timpurilor ce vor veni, iar infiorarea glasului divin, profetit de apostol, vazut ca un punct de contingenta cu hierofanicul, se reflecta in natura intreaga.

Luna devine, in finalul poeziei, martor la acest spectacol hierofanic, de invocare a fortelor divine, de infaptuire a unei "cine de taina":

"Din cetatuia stralucirii
Coboara razele deluna,
Pe-argintul fruntii lui boltite
Din aur impletesc cununa.
- Cuvine-se hirotonirea
Cu harul cerurilor tie,
Drept-vestitorule apostol
Al unei vremi ce va sa vie!" Poetul vede astfel in apostol
o figura vizionara, mesianica, simbol al statorniciei si al biruintei, comparabil cu magul din "Sacontala", care sade de un milion de veacuri nemiscat, incremenit in atemporalitate, cu ochii tinta in soare, pentru a strajui vremurile viitoare. in poezia lui Goga, frunte-a lui este argintata de razele selenare, vestind magia, punctele de inflexiune ale istoriei, de unde incepe decaderea unei puteri pana atunci dominante. Fruntea magului este boltita, semn al intelepciunii, desi vremea il impresoara, cu zilele ei negre, si il harazeste unui destin pamantean. Apostolul are premonitia vremurilor viitoare, detine "harul cerurilor" si hirotonirea necesara, punct de imersiune a sacrului in profan, incat percepe sensurile si vibratiile istoriei, ale timpului si directia in care acesta se va schimba.