Alexandru Macedonski (1854-1920) a fost poet si pro­zator, dar si teoretician al curentului simbolist, prin articolele publicate in revista "Literatorul" (pe care a condus-o mai bine de un sfert de secol); in paginile acesteia si-au publicat creatii­le poetii afiliati noului curent literar, lirica romaneasca fiind astfel integrata celei europene.

Scriitor de tranzitie. in opera caruia se imbina elementele romantice cu acelea simboliste. Macedonski a fost intaiul reprezentant de seama al lirismului citadin. p7e324pm14drx Volumele sale de versuri: "Prima verba" (1872), "Poezii" (1882), "Flori sacre" (1912), "Poema rondelurilor" (1927) se caracterizeaza printr-o permanenta oscilatie intre elevatie si damnare, intre ideal si real, constituie un amestec intre amara­ciunea neagra si iubirea frenetica a vietii.

Ciclul "Noptilor" macedonskiene (cu punctul de pornire in poemele similar intitulate ale poetului francez Alfred de Musset), oscileaza intre imaginile grotesti din "Noaptea de no­iembrie" si frenezia contopirii cu natura din "Noaptea de mai".

   Tema poemului "Noaptea de decemvrie" o constituie conditia nefericita a poetului (geniului), intr-o lume plina de adversitati: poezia "simbolizeaza drama gemului, intr-o evo­care de mari incandescente, reprezentativa pentru intreaga con­ceptie a poetului si, poate, si mai mult, pentru drama propriei sale existente, fascinata de vis, himera si ideal, irealizabil ca orice absolut" (Adrian Marino).
  Geneza poemului:

Aparuta in 1912 si inclusa in volumul "Flori sacre", "Noaptea de decemvrie" are la baza un poem in proza intitu­lat "Meka si Meka" si publicat in ziarul "Romanul", in 1890. Ideea centrala a acestuia era statornicia credintei intr-un ideal, aceasta desprinzandu-se dintr-o istorioara orientala:

Lui Ali-ben-Mohamet-ben-Hassan ii moare tatal. in ultimele lui clipe, acesta isi sfatuieste fiul ca niciodata in viata sa nu se abata de la drumul cel drept.
Devenind emir al Bagdadului, Aii are tot ceea ce isi doreste (bogatie, tinerete, glorie), dar este mereu chemat de fascinatia Mekai - cetatea sfanta a musulmanilor.

Atras irezistibil de acest ideal, Aii porneste spre Meka, insotit de un numeros convoi si pregatit sa traverseze desertul, mergand pe drumul cel drept.

Odata cu tanarul emir, purcede spre aceeasi tinta si Pocitan-ben-Pehlivan (un drumet pocit) decis sa ajunga la Meka pe cai ocolite.
Pe masura ce timpul trece, traversarea pustiului se vadeste a fi tot mai grea pentru tanarul emir: oamenii si animalele mor, iar intinsul desert se umple de lesuri.
Ramas singur, sub cerul de foc, Aii are, pentru o clipa, iluzia ca vede alba cetate; cu ultimele puteri alearga spre ea, dar totul se vadeste a fi un.miraj al desertului.

Inainte de a muri, Aii mai are insa si o alta viziune: pe cea a lui Pocitan care intra biruitor pe poarta Mekai.
Aceasta naratiune va deveni partea a Ii-a a poemului "Noaptea de decemvrie".

Structura, continut:
Poemul intitulat "Noaptea de decemvrie" este alcatuit din 237 de versuri dispuse in doua parti si un episod de legatura, dupa cum urmeaza:
Partea I (versurile l-28) justifica titlul poemului si prezinta geniul in ipostaza sa umana (de poet).
Decorul descris este cel al camerei poetului, spatiu in care, intr-o noapte geroasa de iarna, acesta viseaza la gura sobei.
Golita de obiecte ("Pustie si alba e camera moarta..."

), odaia devine cadrul propice inspiratiei si transpunerii in ideal; focul (care se transforma in scrum) sugereaza damnarea poetului "trasnit" "de soarta" asemenea ingerului cazut in lumea profana.
Imaginea simbolica a acestei lumi se incheaga incepand cu strofa a Ii-a, cand imensa campie "pustie si alba" fuzioneaza cu alba odaie, antrenand frigul cosmic. Acest cadru exterior dusmanos (cu viscol albastru si lupi care urla) simbolizeaza lumea contemporana in interiorul careia orgoliosul Macedonski s-a simtit mereu nedreptatit:

"Pustie si alba e camera moarta... Si focul sub vatra se stinge scrumit... Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta, Cu nici o schinteie in ochiu-adormit... Iar geniu-i mare e-aproape un mit...
Si nici o schinteie in ochiu-adormit.
Pustie si alba e-ntinsa campie... Sub viscolu-albastru ea geme cumplit... Salbatica fiara - rastristea-l sfasie -Si luna-l priveste cu ochi otelit... E-n negura noptii un alb monolit...
Si luna-l priveste cu ochi otelit"

In cele doua strofe, epitetele ornante (..Pustie si alba e ca­mera moarta," "Pustie si alba e-ntinsa campie", "viscolu-albastru") personificarile (camera a murit, campia geme, luna are "ochi otelit") creaza impresia unui spatiu sublunar incre­menit in noapte si in moarte.
Si in strofele urmatoare, metafora lumii ostile se contureaza puternic; la aceasta contribuie mai multe mijloace artistice: epitetul ornant ("lupi groaznici"), gradatia ascendenta ("cum latra, cum urla, cum urca..." ) imaginile auditive terifiante ("Un tremol sinistru", "Iar crivatul tipa"), pana la uniformizarea tabloului in versul: "Un haos urgia se face cu-ncetul".


Simtindu-se nefericit (si chiar damnat) in aceasta lume, poetul tinde spre o alta, ideala, care ar putea reprezenta Absolutul.

Solutia o constituie o propensie in inalt, prin ignorarea materiei opace ("Faptura de huma de mult a pierit") si a reali­tatii ("Chiar alba odaie in noapte-a murit"); doar fruntea poe­tului " tot mandra ramane in luna", facilitand transformarea lui intr-o proiectie ideala.

Cele doua parti mari ale poemului "Noaptea de decemvrie" ilustreaza oscilatia dintre real si ideal (pe care o intalnim in intreaga opera a lui Macedonski).
Episodul de legatura (versurile 29-39) prezinta momentul in care flacara din soba izbucneste navalnic, transformandu-l pe poet in ipostaza sa ideala: cea a emirului din Bagdad.

Partea a doua a poemului (versurile 40-237) evoca, intr-o mare incandescenta de imagini si culori, fascinanta aventura a emirului din Bagdad.

Acesta reprezinta geniul, fiinta singulara si indragostita de o idee, ucis fiind, in final, chiar de propria sa aspiratie, asa cum sta scris in destinul cautatorilor de ideal.
Traind intr-un spatiu oriental feeric ("Bagdadul! Cer galben si roz ce palpita
Rai de-aripi, de vise, si rai de gradini") si inconjurat de bogatii uriase, tanarul emir este stapanit de do­rinta de a vedea Meka - cetatea sfanta a musulmanilor. Si cum chemarea idealului este mai puternica decat propria-i fiinta, el se pregateste de plecare, urmand sa strabata desertul pe dru­mul cel drept (conform preceptelor testamentare ale tatalui sau).

La iesirea din Bagdad, langa fantana copilariei, emirul gaseste un drumet slut si pocit, care-i marturiseste ca pleaca tot la Meka; drumul celui din urma mergand insa pe cai ocolite, cei doi se despart.


Calatoria prin pustiul incins releva greutati nebanuite, demonstrand ca emirul/geniul este un ales, o fiinta neobisnuita care infrunta dogoarea, setea si moartea, pentru a ajunge la idealul sau:

"Nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Si el nainteaza sub flacari de soare...
in ochi o naluca de sange - in gat
Un chin fara margini de sete-arzatoare...
Nisip, si deasupra, cer rosu - s-atat -"

Rand pe rand, caii, oamenii si camilele mor, lasandu-l pe Aii singur sub cerul de foc. O singura data, el are iluzia Mekai si alearga spre ea, dar totul se pierde in departari, in mirajul "apei mortilor".


Sfarsitul emirului este simbolic: el moare "sub jarul pus­tiei", in timp ce drumetul pocit intra pe poarta cetatii.
Ipostaza ideala a geniului macedonskian intruneste trasa­turile indragostitului de absolut: acesta este un om superior, mereu statornic in aspiratia sa singulara, cu atat mai frumoasa, cu cat este mai greu de atins.
Este mai putin important ca drumetul cel pocit intra pe poarta Mekai, intrucat drumul sau labirintic nu-i releva nici o calitate, mentinandu-l in uraciunea lui marunta.

In final, cel care va ajunge la "Meka cereasca", la "Meka cea mare", va fi tot geniul.
"Noaptea de decemvrie" este, in esenta, un poem romantic. Astfel, motivul literar al nefericirii poetului, destinul geniului, personajul damnat, cadrul nocturn, metamorfoza, anti­tezele etc. incadreaza opera pe care o discutam in curentul romantic.


In acelasi timp, repetarea unor versuri sau fragmente de vers si alternarea refrenelor ca si structura muzicala a unor versuri sunt trasaturi ale simbolismului.
Tot aici, imaginea pietrelor pretioase si revarsarea de metale rare constituie o trasatura a parnasianismului: "Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile inalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flacari de sori".


In concluzie: poemul "Noaptea de decemvrie" de Al. Macedonski, este o lucrare romantica, in care apar si elemente simboliste si chiar parnasiene.
Pin valoarea si profunzimea sa, poemul mentionat a fost comparat cu "Luceafarul" lui Eminescu; marele Calinescu il considera "capodopera lui Macedonski, poemul delirant al mirajului".


Semnificatia simbolurilor:

In poemul "Noaptea de decemvrie" pot fi intalnite mai multe semnificatii simbolice:
Emirul din Bagdad il simbolizeaza pe omul superior chemat de Idee. El este un pelerin spre Absolut, maret prin statornicia credintei in ideal.
Emirul poate fi comparat cu printul din Levant (din balada "Mistretul cu colti de argint" de St. A. Doinas); amandoi au un ideal neobisnuit, amandoi traiesc o drama in cautarea abso­lutului, amandoi mor ucisi chiar de idealul pe care l-au dorit cu atata ardoare.                         
Meka simbolizeaza chiar idealul omului superior. "Ce­tatea prea sfanta" inconjurata de ziduri albe, constituie, in ter­menii lui Mircea Eliade, un "Centru al lumii" si un spatiu sacru, simbol deopotriva cosmologic si paradisiac.
Fascinanta prin frumusete, Meka mai poate reprezenta tara­mul pur al Ideii (in sensul dat de filosoful Platon), adica Abso­lutul. Aici, geniul isi poate realiza menirea (de a atinge Absolutul) si de aici deriva puternica ei atractie ca o chemare a originilor.

In termenii lui C. Noica, Meka este o "ar fi sa fie", posibili­tate care nu va fi atinsa, pentru ca realizarea ei ar contrazice destinul indragostitului de ideal; episodul in care cetatea se do­vedeste a fi un miraj se inscrie in acelasi destin, conform caruia, pe masura ce cautatorul se apropie, idealul se indeparteaza.
Ajunge geniul, in viata lui pamanteana, la Ideea pura sau doar o zareste inainte sa moara?

Din aceasta dramatica ecuatie existentiala ar putea rezulta faptul ca: destinul geniului (osciland intre inaltare si suferinta, intre elevatie si damnare) este guvernat de fascinatia visului, himerei si idealului: geniul ajunge la absolut abia in ..Meka cereasca", adica in eternitate.

Drumul prin desert este calea grea spre ideal, sfarsita in moarte.