Poezia Rugaciune deschide volumul de debut (Poezii, 1905) si este un manifest poetic in care autorul isi exprima conceptia privitoare la rolul poetului si al creatiei sale; la modul simbolic, tanarul creator doreste sa reediteze destinul lui Iisus, asumandu-si durerea neamului sau, intru izbavirea acestuia.

In prima strofa, metafora poetului-drumet ("Ratacitor, cu ochii tulburi
Cu trupul istovit de cale"), sugereaza momentul de cumpana pe care il traieste tanarul autor aflat la inceput de drum; el este un calator, un cautator insetat de realizarea menirii, a rosturilor sale, in mijlocul poporului caruia ii apartine.

De aici, sensul de implorare, din titlu; de aici si patetismul invocarii ("Eu in genunchi spre tine caut") care dezvaluie dramatismul momentului.
Tot in prima strofa, metaforele: "in drum mi se desfac prapastii
Si-n negura se-mbraca zarea" sugereaza, pe un fundal de apocalipsa biblica, primejdia de a-si ignora misiunea de Creator: asumarea destinului colectiv.

In fata tanarului scriitor - mesager si profet al neamului sau se afla o menire ridicata la dimensiuni sacramentale: de a face, din tanguirea celor batuti de destin, cel mai pur "izvor" al operei sale. Tot in strofa a II-a, cativa termeni "doruri" si, mai ales "ispite") care ar putea desemna tentatia unei poezii a propriilor framantari, capata rezonante de pacat biblic. Aceluiasi sens i se subsumeaza si metafora "valul lumii lor".

            _:
In strofa a IIl-a,poetul isi exprima dorinta de a deveni un luptator al carui cant sa devina "glasul de arama" al muceniciei celor multi; de profunda rezonanta lirica sunt si expresii ca: "in veci", "de-a pururi", "pe veci", prin care gestul daruirii de sine vizeaza eternitatea:

"Sadeste-n bratul meu de-a pururi
Taria urii si-a iubirii".


Strofa a IV-a opune doua atitudiuni lirice posibile: una este cea a inchiderii in propriile framantari existentiale, pe care poetul ar dori sa le uite ("rostul meu", "patimile mele"); cealalta este asumarea durerilor multimii, la care creatorul vrea sa fie partas ("Si de durerea altor inimi
invata-ma pe mine a plange".

Nefiind decat un om (a carui viata se afla sub imperiul soartei), poetul se ipostaziaza in Iisus: asemeni Mantuitorului (aflat in Gradina Ghetsemani, inaintea martiriului), tanarul poet se roaga sa-i fie "alungate" "patimile" (pe care sa le uite), pentru a integra, in sinele sau, "jalea unei lumi", intru izbavirea ei.

La nivel lexical, opozitia dintre cele doua atitudini lirice, se realizeaza prin grupurile de termeni aflati in antiteza: "patimile mele" - "durerea altor inimi" si "rostul meu" - "jalea unei lumi"; ca si prin folosirea lui "ci" adversativ la inceputul versului penultim.
Tot aici, termenii "durerea", "jalea", "sa planga" definesc caracterul elegiac al operei lui Goga.
Strofa a IV-a este purtatoarea ideii fundamentale a poeziei.

In strofa a V-a, sunt prefigurate si alte idei privind creatia viitoare a poetului: ea va trebui sa integreze visul de libertate neimplinit al neamului ("doruri fara leacuri"), sa aiba forta pustiitoare a stihiilor (metafora viforului) zamislite din condensarea veacurilor de robie. Imaginea "umilitilor" care "gem in umbra
Cu umeri garbovi de povara" trimite la chipurile taranilor palizi si slabi din poezia lui Goga, pe care Calinescu ii compara cu niste umbre din Purgatoriu.
Ultima strofa defineste opera poetului: ea este "Cantarea patimirii noastre", oglinda a martiriului colectiv in veacuri intunecate de istorie.