In Vinerea Patimilor e surprins sentimentul religios al taranu­lui. Ni se releva modul de a fi crestin al poporului nostru. Cel care relateaza este Octavian Gpga, poet al patimirii ardelene-, el insusi insufletit de o adinca traire religioasa. Observatorul satului este desprins de acesta prin cultura, dar e legat de el prin iubire si pretuirea traditiei.

Evenimentul crestin - patimirea si moartea Mintuitorului in­valuie in evlavie satul transilvan, care a purtat el insusi o grea cruce, a fost chinuit si batjocurit in aspra istorie a Ardealului. Nu se po­vesteste nici o intimplare, e descrisa numai atmosfera din preajma Pastelui intr-o asezare romaneasca din existenta careia nu a dis­parut niciodata constiinta celor sfinte. Credinta m Dumnezeu, care desparte Binele de jiau a calauzit viata oamenilor si, Dumnezeu fiind vesnic si neschimbat, satul insusi, nu doar cel evocat, ci orice sat, a ramas neschimbat si neatins de stricaciune, curat si nepieri­tor. El "respira eternitatea".


Atitudinea scriitorului e lirica, melancolica si meditativa. Gin-durile au ca fundal lumina crepusculara. Sint insemnate cu lumina cimitirul - in care rasar "licuricii tremuratori" ai luminarilor - si biserica - nimbata de "cununa de foc" a asfintitului. Ambele amin­tesc desprinderea sufletului de trup, sint locuri ale trecerii spre alta lume. Biserica apare ca o fiinta vie (in expresiile "trupul bisericii", "batrina", "umerii girbovi", "obosita"). Prozatorul vibreaza de e-motie intelegind contrastul izbitor dintre cladirea umila - uzata de vreme, napadita de muschi, cu iconostas "primitiv", cu cantareti modesti - si trainicia de granit a credintei pe care a pazit-o, iar o data cu ea toata vlaga unui popor greu incercat. Vechea biserica ascunde o realitate nevazuta, de nepretuit. In acest contrast se cu­prinde un mare adevar crestin: nu cele dinafara au pret, ci cele dinlauntru, altfel spus: viata sufleteasca. O catedrala trufasa n-ar fi adus mai multa credinta. Pentru ca biserica exterioara a patruns prin invataturile ei in inimile oamenilor, a devenit o biserica laun­trica:

"Biserica traieste inca in adincul sufletului lor" - scrie auto­rul. Lacasul crestin e darapanat, credinciosii "analfabeti", dar totul "respira eternitatea", e nemuritor. Or, numai ceea ce nu are moarte se bucura de valoare deplina.

Oamenii se conduc dupa obiceiuri de demult: iau parte la denii, isi bocesc mortii asa cum au apucat, se cumineca, din lacasul sfint ies dupa "rinduiala ierarhica".

Taranii nu traiesc la intimplare, nici dupa voia fiecaruia, ci respectind cu totii nescrisa datina, a carei trainicie a ramas pina azi intiparita in expresii afirmative sau ne­gative: se cade - nu se cade, se cuvine - nu se cuvine, a fi in rindul oairtenilbr - a fi ca neoamenii.

Intregul sat e cuprins de misterul religios al Mortii lui Jisus:

"Un val s-a lasat, departe, de undeva de sus, si-a prins in fosnetul de primavara tot ce misca imprejurul meu. E o incetineala de ges­turi, o unda potolita in rostirea cuvintului, un aer de tristeta vaga si nelamurita care staruie deasupra acestor analfabeti si le impru­muta o nobleta particulara."

incetineala si tacerea sint mistice. Sa­tenii traiesc aceasta sfinta intimplare ca pe un eveniment real si prezent, nu ca pe o amintire proslavita anual.
Oamenii sufera impreuna cu Cel Rastignit, simtind "accente din frigurile mortii", pentru ca il poarta pe Iisus in sufletul lor, care o data cu invierea va renaste, dupa cum va renaste intreaga fire.
E semnificativ ca atmosfera e dominata de cei doi luminatori ai cerului, spre care romanii, popor de plugari, au privit mereu.


Ca soarele si luna pun cununa de raze bisericii; aceasta sugereaza increstinarea intregului Univers - felul specific de simtire religi­oasa romaneasca. Bucuria invierii va fi impersonala, o bucurie re­varsata peste intreaga lume, ce ii va cuprinde pe toti asa cum sin-tem cuprinsi de aer si de lumina. Autorul o anticipeaza in blindetea satului adormit, in seninatate meditativa, reflex al credintei. Cea mai inalta fericire crestina este linistea sufleteasca netulburata, im­pacarea cu tine insuti, cu ceilalti oameni, cu intregul univers, pacea comunicarii cu Dumnezeu.
Stralucirea cereasca a turnului bisericii poleit de luna apare ca un semn al vesniciei credintei pe aceste meleaguri, al Dumnezeirii ce ocroteste satul.