In Vinerea Patimilor e surprins sentimentul religios al taranului. Ni se releva modul de a fi crestin al poporului nostru. Cel care relateaza este Octavian Gpga, poet al patimirii ardelene-, el insusi insufletit de o adinca traire religioasa. Observatorul satului este desprins de acesta prin cultura, dar e legat de el prin iubire si pretuirea traditiei.
Evenimentul crestin - patimirea si moartea Mintuitorului invaluie in evlavie satul transilvan, care a purtat el insusi o grea cruce, a fost chinuit si batjocurit in aspra istorie a Ardealului. Nu se povesteste nici o intimplare, e descrisa numai atmosfera din preajma Pastelui intr-o asezare romaneasca din existenta careia nu a disparut niciodata constiinta celor sfinte. Credinta m Dumnezeu, care desparte Binele de jiau a calauzit viata oamenilor si, Dumnezeu fiind vesnic si neschimbat, satul insusi, nu doar cel evocat, ci orice sat, a ramas neschimbat si neatins de stricaciune, curat si nepieritor. El "respira eternitatea".
Atitudinea
scriitorului e lirica, melancolica si meditativa. Gin-durile au ca fundal
lumina crepusculara. Sint insemnate cu lumina cimitirul - in care rasar
"licuricii tremuratori" ai luminarilor - si biserica - nimbata
de "cununa de foc" a asfintitului. Ambele amintesc desprinderea
sufletului de trup, sint locuri ale trecerii spre alta lume. Biserica
apare ca o fiinta vie (in expresiile "trupul bisericii", "batrina", "umerii girbovi", "obosita"). Prozatorul vibreaza de e-motie
intelegind contrastul izbitor dintre cladirea umila - uzata de vreme,
napadita de muschi, cu iconostas "primitiv", cu cantareti modesti
- si trainicia de granit a credintei pe care a pazit-o, iar o data cu
ea toata vlaga unui popor greu incercat. Vechea biserica ascunde o realitate
nevazuta, de nepretuit. In acest contrast se cuprinde un mare adevar
crestin: nu cele dinafara au pret, ci cele dinlauntru, altfel spus:
viata sufleteasca. O catedrala trufasa n-ar fi adus mai multa credinta.
Pentru ca biserica exterioara a patruns prin invataturile ei in inimile
oamenilor, a devenit o biserica launtrica:
"Biserica traieste inca
in adincul sufletului lor" - scrie autorul. Lacasul crestin e
darapanat, credinciosii "analfabeti", dar totul "respira eternitatea", e nemuritor. Or, numai ceea ce nu are moarte se bucura de valoare deplina.
Oamenii
se conduc dupa obiceiuri de demult: iau parte la denii, isi bocesc mortii
asa cum au apucat, se cumineca, din lacasul sfint ies dupa "rinduiala
ierarhica".
Taranii nu traiesc la intimplare, nici dupa voia fiecaruia,
ci respectind cu totii nescrisa datina, a carei trainicie a ramas pina
azi intiparita in expresii afirmative sau negative: se cade - nu se
cade, se cuvine - nu se cuvine, a fi in rindul oairtenilbr - a fi ca
neoamenii.
Intregul
sat e cuprins de misterul religios al Mortii lui Jisus:
"Un val s-a
lasat, departe, de undeva de sus, si-a prins in fosnetul de primavara
tot ce misca imprejurul meu. E o incetineala de gesturi, o unda potolita
in rostirea cuvintului, un aer de tristeta vaga si nelamurita care staruie
deasupra acestor analfabeti si le imprumuta o nobleta particulara."
incetineala si tacerea sint mistice. Satenii traiesc aceasta sfinta
intimplare ca pe un eveniment
real si
prezent, nu ca pe
o amintire proslavita anual.
Oamenii
sufera impreuna cu Cel Rastignit, simtind "accente din frigurile mortii", pentru ca il poarta pe Iisus in sufletul lor, care o data cu invierea
va renaste, dupa cum va renaste intreaga fire.
E
semnificativ ca atmosfera e dominata de cei doi luminatori ai cerului,
spre care romanii, popor de plugari, au privit mereu.
Ca soarele si
luna pun cununa de raze bisericii; aceasta sugereaza increstinarea intregului
Univers - felul specific de simtire religioasa romaneasca. Bucuria
invierii va fi
impersonala, o bucurie revarsata peste intreaga
lume, ce ii va cuprinde pe toti asa cum sin-tem cuprinsi de aer si de
lumina. Autorul o anticipeaza in blindetea satului adormit, in seninatate
meditativa, reflex al credintei. Cea mai inalta fericire crestina este
linistea sufleteasca netulburata, impacarea cu tine insuti, cu ceilalti
oameni, cu intregul univers, pacea comunicarii cu Dumnezeu.
Stralucirea
cereasca a turnului bisericii poleit de luna apare ca un semn al vesniciei
credintei pe aceste meleaguri, al Dumnezeirii ce ocroteste satul.