"Ca si Eminescu, Goga canta un inefabil de origine metafizica, o jale nemotivata de popor stravechi imbatranit in experienta cruda a vietii, ajuns la bocetul final."


G. Calinescu
Octavian Goga este cel mai mare poet social si national pe care l-a dat tarii noastre Transilvania.

Prin excelenta liric, el este, ca si Eminescu, un exponent al poporului. Dar ceea ce-l deosebeste pe scriitorul ardelean de inaintasul sau ilustru este mesianismul mai accentuat, tendinta de a striga durerile romanilor de peste munti, ca un profet.

In Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent G. Calinescu il asaza pe Goga, nu fara temei, in capitolul Tendinta nationala: Poetul insusi confirma justetea acestei opinii prin Fragmentele autobiografice, in care marturiseste ca s-a nascut "cu pumnii stransi", in vremea "celei mai salbatice persecutii a romanilor din Transilva­nia"- si ca sufletul sau "s-a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revolta", acesta fiind cel mai puternic sentiment care i-a calauzit viata si din care a deri
vat si formula sa literara.

, Poetul marturisea, in 1934, in acelasi document:

"Eu, gratie structurii mele sufletesti, am crezut intotdeauna ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de dru­muri..., un om care filtreaza durerile poporului prin sufle­tul lui si se transforma in trambita de alarma".


Aceasta autodefinire este conceptia comuna marilor nostri scriitori: Eminescu, Arghezi, L. Rebreanu, M. Sadoveanu, si vine din adancurile indepartate ale istoriei, din con­ceptia domnitorilor romani, care vedeau in taran pe cel considerat "talpa tarii", pe purtatorul de traditii si de , limba, pe creatorul de valori materiale si spirituale.             (
Inspirata indeosebi din realitatile satului romanesc din Transilvania, poezia lui Goga, cuprinsa in volumele: Poezii (1905), Ne cheama pamantul, Din umbra zidurilor, s.a., exprima, cu intensitate, viata, traditia, framantarile si as­piratiile taranimii, lupta ei pentru eliberarea sociala si nationala.
Poezia Plugarii face parte dintre scrierile de inceput ale lui Octavian Goga, fiind publicata, initial, in revista Luceafarul, din 1 ianuarie 1905 si inclusa, in acelasi an, in volumul de debut, intitulat Poezii. Din punct de vedere te­matic, Plugarii se inscrie, ca si alte creatii, precum Noi, Clacasii, Dascalul, Apostolul, La groapa lui Laie, in preo­cuparea lui Goga de a realiza o monografie lirica a satului ardelean, vazut ca o colectivitate tragica, greu incercata de un destin potrivnic caci indura o dubla exploatare: sociala si nationala.

Lirica in substanta, poezia Plugarii este o creatie ce reflecta aceste realitati - in versuri de inalta maiestrie artis­tica. De altfel, poezia valorifica, plecand de la Eminescu, su­flul poetic al doinei, al cantecului de jale, murmurate, ca pentru sine insusi, dar cu atat mai emotinant, mai ome-, nesc. Pentru exemplificare, sa rostim si versurile primei strofe din poezia Noi:
"La noi sunt codri verzi de brad
Si campuri de matasa:

La noi atatia fluturi sunt,
Si-atata jale-n casa".



In ce consta secretul frumusetii acestor versuri? in modul spunerii, in melodia de doina - ca si in "romantele" lui Eminescu -, in juxtapunerea unui element de natura la o stare sufleteasca:


"Privighetori din alte tari Vin doina sa ne-asculte, La noi sunt cantece si flori Si lacrami multe, multe".


Transilvania lui Goga devine astfel o tara a dorului si a jalei colective sfasietoare; desisurile codrilor "povestesc de jale" si jale duc Muresul si Crisurile; hora "e mai do-rhoala", cantecele "plang", iar Oltul, batran, e "impletit din lacrimi" izvorate din dorul de eliberare, din acel "vis neimplinit" al romanilor.
Elegie a suferintei, Plugarii, ca si Clacasii, dezvaluie o ; realitate cutremuratoare a satului transilvan, strivit de trud­nica robie. in satul acesta, revarsat diri margine de codru spre campie, zac energii capabile de rasturnari tulburatoare.
Vizionara si mesianica, aceasta poezie izvoraste din dureroasa intelegere si compasiune a poetului pentru soarta taranilor clacasi, a celor "osanditi sa planga si sa taca", osanditi de stapanii cruzi sa cada si sa moara "de cruda-mpovarare a tuturor durerilor din lume", ei, cei ce sfintesc "cu roua suferintii
Tarana plaiurilor noastre".


"Discursul liric in Plugarii incepe cu o patetica decla­ratie de recunostinta si de admiratie adresata taranimii, lume de care scriitorul se simte puternic atasat; adresarea - intima si admirativa - se converteste in versuri cu ac­cente de imn si de elegie:
"La voi alearga totdeauna Truditu-mi suflet sa se-nchine; Voi singuri strajuiti altarul Nadejdii noastre de mai bine".


Se exprima aici dragostea si atasamentul lui Goga pen­tru "plugari", compasiunea lui pentru "omul chinuit al pamantului", increderea in capacitatea si in insusirile po­porului nostru. in viziunea lui Goga, "plugarii" sunt fundamentul edificiului nostru national, un orizont de refugiu a intelectualitatii romanesti in vremuri de restriste. Relatia poet-colectivitate este organica, indisolubila:

"Al vostru-i plansul strunei mele, Crestini ce n-aveti sarbatoare, Voi, cei mai buni copii ai firii, Urziti din lacrimi si sudoare".

E aici o poezie de durere si speranta, un imn inchinat
taranimii, asuprita social si national, din Transilvania sfarsitului de secol ai XlX-iea si de inceput al secolului XX. Cu caldura si intelegere, sufletul poetului se indreapta catre plugari, el facandu-se purtatorul de cuvant al aces­tora.

Prin intermediul repetitiei anaforice, ("la voi", "voi", al vostru-i", "voi") si-al unor izbutite metafore ("strajuiti altarul
Nadejdii noastre de mai bine"; "Cei mai buni copii ai firii,
Urziti din lacrimi si sudoare") se exprima vene­ratia poetului pentru acel izvor de energie.
Se poate observa ca poezia Plugarii a fost construita pe o discreta antiteza: la inceput, jalea, suferinta provocata de exploatare si de vitregia istoriei; la sfarsit, amenintarea, razbunarea, in numele unei dreptati iminente, protestul si revolta care se anunta ca o salvare; de aceea este conceputa in spiritul unui discurs, al unei pledoarii in favoarea cauzei taranului, avand un pronuntat caracter oratoric, agitatoric.
Avem impresia, inca din primele versuri, ca poetul a oprit o clipa in loc imensa masa de asupriti, careia i se adreseaza direct, spre a o trezi la realitate. Asa se explica folosirea frecventa a persoanei a Ii-a plural:

"voi, "al vo­stru", "nu aveti", "plugul vostru", "clipirii voastre", "o-chiul vostru", "ia voi".



Ideea principala a poeziei o constituie frumusetea si bogatia sufleteasca ale omului din popor, ale taranului, aflate in antiteza cu saracia materiala, cu situatia sa jal­nica. Din pledoaria poetului se naste portretul moral al taranimii, asemanator, in linii generale, cu cel conturat de Al. Vlahuta in eseul Tara. Poporul. E un portret colectiv, generalizat, al truditorului pamantului, denumit in limba romana:

"taran", "agricultor", "plugar", in functie de ima­ginea cheie din poezie care este "plugul", "aratul" ("De­vreme plugul vostru ara", "Cand doarme plugul pe rotile").
Utilizand o suita de metafore si comparatii, Goga ii ca­racterizeaza pe plugari ca fiind oameni deosebit de harnici, dar in acelasi timp exploatati: ("Crestini ce n-aveti sarbatoare"), cu sufletul curat ("Cei mai buni copii ai firii"), insa, cu toate acestea, sortiti mizeriei si suferintei, ("urziti din lacrimi si sudoare").

O alta virtute a spiritului taranesc o constituie legatura indestructibila cu mediul ambiant, cu- elementele naturii. Ideea comuniunii plugarilor cu natura patriei, care a fost dintotdeauna prietenul de nadejde al romanului, atat in clipele grele, in lupta impotriva dusmanului, cat si in clipele de bucurie, se exprima prin intermediul unor suges­tive figuri de stil. Natura este integrata discret, la Goga, in insasi existenta istorica a oamenilor si inclusa firesc in sensul vietii lor individuale si nationale. Taranul lui Goga, desi inasprit de greutatile vietii, si-a pastrat sensibilitatea mostenita de la natura, sufletul sau fiind capabil "sa tre­sara", sa "se-nfioare" si sa vibreze:


"De glasul frunzelor din codru. De sopot tainic de izvoare".


Codrul si izvoarele nu sunt numai martorii unei sufe­rinte milenare, ci si tainuitorii si ocrotitorii ei.


Ca si in doinele populare, este prezenta aici bucuria reinvierii natu­rii, a sosirii primaverii, corelata cu bucuria pe care o incearca plugarii:
"E primavara pe campie Si-n ochiul vostru-i primavara".


Idee fundamentala a creatiei folclorice, prezenta si in poezia lui Eminescu, comuniunea ancestrala dintre natura si taran e sugerata aici prin intermediul unei plastice sem­nificari:
"Bland tainele vi le desface Din sanu-i milostiva glie, Caci toata floarea va cunoaste Si toata frunza ei va stie".


Observam impletirea maiestrita dintre epitete, personificari si metonimii (floare, frunza).


In contradictie cu viata de mizerie pe care o duceau taranii, Goga ne infatiseaza stralucirea creatiei folclorice a acestora. Munca istovitoare a plugarilor se sfarseste abia toamna tarziu, "cand doarme plugul pe rotile" si de-abia atunci ei isi dezvaluie capacitatea de a crea, pe langa bu­nurile materiale, si productii spirituale. Caci povestile, cu personajele lor stralucitoare, cum sunt:

"Cosanzeana
A visurilor noastre doamna", si craii "cu argintate coifuri" izvorasc din intelepciunea si fantezia populara. Ele dau stralucire si frumusete feerica "bietului bordeias de paie".

Alaturi de natura, creatia folclorica e printre putinele bu­curii ale taranului obidit. Semnificative sunt, in acest sens, personificarile din versurile:
"Din casa voastra, unde-n umbra Plang doinele si rade hora, Va straluci odata vremii Norocul nostru,-al tuturora."


Desi pentru acesti truditori ai pamantului nu se in­trevede inca nici o imbunatatire a soartei, autorul mentine atmosfera optimista a compozitiei. Prezenta poetului este exprimata prin frecventa formelor pronominale posesive si prin dativul posesiv ("norocul nostru-al tuturora", "a mea e struna, al meu e cantul", "la voi alearga totdeauna
Truditu-mi suflet..."

).
Tot G. Calinescu spunea ca "izbitor, de la inceput, in poezia lui Goga este tonul profetic, mesianismul".

intr-a­devar, mai toate poeziile sale se incheie intr-un mod op­timist, in sensul ca poetul intrevedea schimbarea starilor de lucruri din acea vreme. in Clacasii, de exemplu, el su­gereaza razvratiri infricosate, ce n-au nume, dar care au sa vina, prin imaginea pruncului, adevarat Mesia, care va fi "infricosatorul crainic
Razbunator durerilor strabune".

Poe­zia Plugarii nu face exceptie: in ultima strofa, poetul aseamana linistea din lumea satului cu adancurile marii tih­nite, din care se inalta furtuna. El are incredere in triumful dreptatii, al cauzei taranilor:
"A mea e lacrima ce-n tremur Prin sita genelor se frange, Al meu e cantul ce-n pustie Neputincioasa jale-si plange. Ci-n pacea obidirii voastre, Ca-ntr-un intins adanc de mare, Traieste-nfricosatul vifor Al vremilor razbunatoare".


Metafora ultima, foarte expresiva, ca si cea din Clacasii, da expresie nelinistii, nostalgiei, dorurilor, nazuintelor populare al t:aror interpret a fost Goga. Desi lovit greu de destin, acest taran va fi "infricosatul vifor- Al vremilor razbunatoare", adica infaptuitorul revolutiei de eliberare nationala, atat de asteptata in Transilvania acelor ani. Desi oprimat si dezdanajduit, plugarul lui Goga nu e un invins. Din jarul maniei care mocneste in sufletul sau asuprit va straluci, intr-o buna zi, izbanda luptei tuturor. Necesitatea unui uragan social, care sa schimbe starea plugarilor, se desprinde cu claritate si din finalul strofei penultime, in care Goga isi exprima, fara echivoc, increderea inr-un viitor mai bun pentru neamul sau:

"Va straluci odata vremii Norocul nostru,-al tuturora".


Accentele profetice cuprinse intr-un limbaj preptnde-rent metaforic adauga, la portretul moral al taranimi, pe langa prospetimea inimii, ardoarea muncii, energia s: dis­ponibilitatea de revolta impotriva nedreptatii sociale.
Astfel de accente fac din Octavian Goga cel mai mare poet social pe care l-a dat tarii Transilvania.
S-a spus ca poezia Plugarii este o adevarata oda, ba chiar un imn inchinat virtutilor taranimii.


Ca specie literara insa, ea poate fi considerata si o elegie, deoarece tonul fundamental este melancolic, trist, jalnic, tanguitor, in acord deplin cu starea sufleteasca de atunci a romanilor din Ardeal. Asa incat se poate afirma despre Plugarii ca este o oda elegiaca si o "elegie eroica", un mesager al marilor sperante nationale.

Fiind o opera lirica, clementele structurale se voi construi in poezie ca o inlantuire de motive si semnificatii, Descifrarea ei trebuie sa porneasca de la cateva cuvinte-cheie, care sunt, de fapt, niste metafore. Unele dintre aces­tea sunt:

"plugarii", "glie", "Cosanzeana", "nadejde", "eu,

In aria semantica a cuvantului plugarii - care constituie imaginea-cheie a poeziei - intra cuvinte si expresii cum sunt:

"plugul", "ara", "bordeias", "crestini ce r-aveti sarbatoare".

De asemenea, din aceeasi arie de inteles a cuvantului glie fac parte termenii care sugereaza cadrul natural al vietii taranilor, alcatuit deopotriva din elemente cosmice ("cerul", "curata raza", "seninatate", "boiti al­bastre") si terestre ("floare", "frunza", "codrul", "izvoare", "graitoarei miristi", "campie", "roua", "tarana plaiurilor").

In sfarsit, din aria cuvantului nadejde notam:

"lacrima", "cuvantul", "neputincioasa jale", "infricosatul vifor".


Vocabulele din grupa plugarii sugereaza poporul, colec­tivitatea sociala asuprita, in care Goga si-a pus toata nadej­dea. Cerul simbolizeaza - metonimic - natura, divinitatea; Cosanzeana se refera la spiritualitatea folclorica, specificul national; pronumele eu substituie numele autorului, ale carui sentimente sunt exprimate direct in poezie (vezi metafora din ultima strofa:

"A mea e lacrima ce-n tremur
Prin sita genelor se frange"). El, poetul, este constiinta si
inima indurerata a tarii, cel care a vazut in taran "un om chinuit al pamantului".

Versurile poeziei corespund marturisirii facute de Goga:

"Eu n-am fost taran, dar am price­put pasurile satului si m-am contopit cu durerile lui".

Poetul este, asadar, purtatorul de cuvant al plugarilor, ca unul care intelege mai bine destinul acestora.


In ceea ce priveste realizarea artistica, se cere subli­niata abundenta mijloacelor poetice, intre care mai frec­vente sunt epitetele, metaforele si personificarile. Nu lipsesc nici metonimiile. Epitetele, neobisnuite, sunt de obicei antepuse ("sfanta seninatate", "milostiva glie", "ne­putincioasa jale", "infricosatul vifor"). Metaforele dau o extraordinara plasticitate. Plugarii sunt:

"Crestini ce n-a-veti sarbatoare
Voi cei mai buni copii ai firii,
Urziti din lacrimi si sudoare"; "Frati buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mAndrei bolti albastre"; infricosatul vifor
Al vremilor razbunatoare" etc. Personificarile dau tonalitate elegiaca, muzicalitate. "La voi alearga...
Truditu-mi suflet sa se-nchine".

Plugarii se infioara "De glasul frunzelor din codru,
De sopot tainic de izvoare"; "Bland tainele vi le desface
Din sanu-i milostiva glie,
Caci toata floarea va cunoaste
Si toata frunza ei va stie"; "Din casa voastra, unde-n umbra
Plang doinele si rade hora".

Metonimiile: Cerul i-a dat clipirii "cea mai epurata,, raza" (vezi in strofa a treia:

"in coapsa graitoarei miristi
Devreme plugul vos­tru ara"; "E pri>mavara pe campie
Si-n ochiul vostru-i primavara... Caci toata floarea va cunoaste
Si toata frunza ei va stie").
Remarcam degajarea tonului enuntiativ, marcat prin ana­foricul "la voi", "al vostru" (strofa I) ca si prezenta verbe­lor la timpul prezent:

"alearga", "strajuiti", "ara", "doarme", "coboara", "plange", "rade", "se frange".

E un prezent conti­nuu.                                                   ,

Limbajul este simplu, dar plin de profunzime si subtili­tate. Vocabularul este cel folcloric-popular adecvat:

"plansul strunei", "lacrimi si sudoare", "milostiva glie", "zanele balaie".

Poezia e insa departe de o imitatie a folclorului, mai degraba o asimilare superioara a lui, ca in cazul lui Eminescu.
Arhaismele si regionalismele dau farmec deosebit poeziei. Lor li se adauga termenii religiosi, scosi parca din textele sfinte sau din scrierile cronicarilor:

"sa se-nchine", "strajuiti altarul", "crestini", "sfanta seninatate", "milostiva glie", "sfintiti cu roua suferintei", "pacea obidirii".

Ele au functie de simbol so­cial, toate aceste cuvinte si expresii dand un ton de solem­nitate unor adevaruri pe care poetul le considera sacre. Sensul lor este metaforic, functia lor,, estetica. Poetul urmareste sa puna in lumina vechimea poporului roman din Transilvania, denuntand vitregia soartei care l-a facut rob in propria casa.


Exista, de. Asemenea, o deplina concordanta intre sentimentul dominant si eufonia versurilor. Sonoritatea unor cuvinte ca "seninatate", "sopot", "izvoare", "vifor" etc, rit­mul iambic si rima feminina imprima versurilor o tonalitate grava, predominant afectiva, in concordanta cu sentimentul dominant - melancolia, tristetea.
Dat fiind caracterul de doina si de imn totodata, poetul a evitat versul lung, cu cezura, neobisnuit in poezia noastra populara, alcatuind strofa din opt versuri (octava).
G. Calinescu fixeaza foarte bine locul lui Goga in ca­drul literaturii noastre:

"Dupa Eminescu si Macedonski, Goga e intaiul poet mare din epoca moderna, sortit, prin simplitatea aparenta a liricii sale, sa patrunda tot mai adanc in sufletul multimii, poet national totodata si pur ca si Emineseu".