Aparuta in septembrie 1905, in "Luceafarul" - revista a tinerimii romane de la Budapesta -, poezia Rugaciune va fi reprodusa, cateva luni mai tarziu, in volumul Poezii, pe care-l deschide, ca arta poetica explicita.

Discursul liric debuteaza sub semnul confesiunii unui eu liric tensionat de suferinta, dar si de nadejde. El traieste presentimentul misiunii sale creatoare pe care il marturiseste lui Dumnezeu intr-o tanguitoare "rugaciune".

Momentul de singuratate in care fiinta umana se afla sub pavaza divina pregateste, in zbucium sufletesc, nasterea harului si a poeziei. Omul creator se gaseste ingenuncheat in fata "Parintelui" ceresc si in vecinatatea "stralu­cirii" divine:

"Eu cad neputincios, stapane,
in fata stralucirii tale".

Martu-risindu-si starea de ratacire, de istovire si deruta, zbuciumul "dorurilor" si al "patimilor" proprii fiecarui "rost" omenesc - deci si siesi - eul liric opune tuturor acestora "durerea altor inimi", "amarul", "truda" seculare si Jalea unei lumi".

Cutremurata de mustrarea nerostita a celor "ramasi in urma" -sintagma ambigua ce trimite fie spre cei napastuiti, inapoiati, fie spre stra­mosi, spre trecut - fiinta ce se roaga asteapta protectia si interventia divina, capabila sa o purifice si sa-i dea puterea de a iesi din cercul sufocant al propriilor sentimente:

"Alunga patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frange,
Si de durerea altor inimi
invata-ma pe mine-a plange.
Nu rostul meu de-a pururi prada
Ursitei mastere si rele,
Ci jalea unei lumi, parinte
Sa planga-n lacrimile mele".

y3l4411yc17xto
Patetic, eul invoca un miracol asteptat de intreaga sa fiinta, fara de care constiinta sa nu si-ar putea gasi impacarea: uitarea, prin interventia gratiei divine, a propriului sine si substituirea lui cu sufletul colectiv. inlocuirea, in sufletul personal al eului, a "dorurilor" si "ispitelor" individuale cu plansul anonim al celor multi si cu geamatul "umilitilor din umbra" va fi echivalent cu acordarea harului. "Vazul" indreptat spre ceilalti, inima ce plange "de durerea altor inimi", "durerea lor infricosata" coborata in propria inima va schimba conditia de solitar a eului liric, iar viata sa "ratacitoare" va capata sens prin exemplaritatea punerii ei in slujba colectivitatii.
Un nou destin, devenit exponential prin asumarea unei intregi istorii a suferintei si dorit exemplar prin creatie, va face din poet o constiinta indurerata a neamului sau. Solicitand, nu protectia divina a destinului sau particular, omenesc, ci investirea sa ca mesager al transcendentei in lumea umana, ca Mesia, poetul va primi puterea magica a cuvantului sacru, ce, o
data rostit, instituie fapta. Acesta e cuvantul poetic de natura orfica ce va da expresie si individualitate "plansului" si "geamatului", pastrandu-le intacte puterea de a cutremura:

"Da-mi tot amarul, toata truda

Atator doruri fara leacuri,
Da-mi viforul in care urla si gem robiile de veacuri.
De mult gem umilitii-n umbra,
Cu umeri garbovi de povara...
Durerea lor infricosata
in inima tu mi-o coboara".


Forta "viforului", a "furtunii" va insufleti cuvantul poetic - marturie a suferintei nerostite pana la el - conferindu-i sonoritatea "de arama" a tram­bitelor apocalipsei. Rememorare a unui trecut "infricosat", premonitie a revoltei si a rascumpararii, epifanie si apoteoza - poezia va fi "cantarea patimirii noastre".

intre individualitatea eului liric si "cei umiliti" se anu­leaza, prin asumarea de catre eu a sentimentelor si destinului celor multi, orice bariere: pronumele de persoana I plural "noastre" subliniaza perfecta identificare intre cel ce, uitandu-se pe sine, s-a regasit deplin in ceilalti, prin comuna, solidara "patimire".

Poezia spre care eul aspira va fi, asadar, raspun­sul lui Dumnezeu dat "rugaciunii" omenesti, o gratie acordata, un dar transcendent. Ea va da expresie unei dureri devenite enorme, prin numarul celor ce au patimit si prin durata suferintei purtate prin veac. "Durerea", ,jalea", "amarul", "truda", "geamatul", "povara" - dimensiuni seculare ale existentei unui neam oropsit - vor deveni embleme ale acestei poezii-cantec ce va aminti prin tonul sau elegiac de ecoul bocetului popular, dar va avea, in egala masura, "taria urii si-a iubirii".

Forta sa, derivand din sublimarea patimirii - suferinta eristica, rascumparatoare - va fi aidoma celei stihiale, a naturii iesite din matca. "Viforul in care urla
Si gem robiile de veacuri", "furtuna" din sufletul ce se zbate in "matca-i", asemenea unui fluviu devenit neincapator, "bolta aprinsa" sub "smalt de fulgere albastre" au virtuti purifi­catoare, ele sunt semnele unei lumi noi. Poezia este un mesaj mesianic ce anunta aceasta nastere, noua lume, cu istoria ei compensatoare, eroica. Creatorul ei, poetul, intermediar intre Dumnezeu si neamul sau, este profetul acestei lumi viitoare, invocate.
Dand expresie credintei in puterea divin-justitiara a cuvantului poetic, Octavian Goga subliniaza, prin poezia-manifest Rugaciune, repudierea liricii intimiste si asumarea modelului poeziei cetatenesti de catre un poet al carui destin creator este acela de a (re)prezenta viata neamului din care descinde.

Prin mesianism - trasatura definitorie a intregului volum din 1905 - Goga aduce o replica profund personala paseismului samanatorist.


Ca reprezentant al Ardealului secular impilat, poetul nu avea cum sa exprime nostalgic preferinta fata de trecut; dimpotriva, crezul sau poetic profund vizionar se indreapta spre un viitor al revoltei si al eliberarii. Nichifor Crainic observa cu finete ca "fizionomia lirica a lui Octavian Goga se defineste aparte, intre zbuciumul adanc si fara leac al elegiei lui Eminescu si trambita eroica a lui George Cosbuc", poetul dand nastere, din aceasta combinatie, unei specii noi - "elegia eroica".