Panait Cerna (1881-1913).

Este remarcat de Titu Maiorescu si de Mihail Dragomirescu. Scrie o incercare de estetica, studii despre "Faust" al lui Goethe si despre Eminescu. Traduce din Lenau, Victor Hugo, Baudelaire ("Albatrosul"), Goethe ("Prometeu"), Byron. Cele mai multe dintre versurilor sale apar in volumul "Poezii" (1910). Mihail Dragomirescu il declara "un nou Eminescu", iar I. Trivale mentioneaza "optimismul eroic" si o "mareata conceptie dionisiaca a vietii".



Poezia este, in esenta, o meditatie asupra suferintei ce fortifica fiinta, o cugetare completata cu farmecul tablourilor geologice, pline de incarcatura emotionala a inceputurilor de vremuri:

"De pe tavane-ntunecate,
Tacute lacrimi cad mereu,
Si parca tot sporesc din greu,
Din mari izvoare departate."

Pestera este un simbol al vremurilor revolute, al timpurilor geologice primare, bolta aparent subreda, amenintatoare, supusa eroziunii continue a apei, in fond implacabilei treceri a timpului:

"Suvite tainice de apa
Spre pesteri drum de ani strabat -
intruna se preling si sapa
Tavanul subred si-nnoptat."

E inscrisa, in aceste versuri, o simbolistica profunda a elementelor, angajate intr-un proces al schimbarii continue, al metamorfozelor materiale lente, dar de neinlaturat, al reorganizarii, din plansul discret al materiei, a unor forme noi, stalpi de sustinere ai plafonului aparent deteriorat. Pestera devine astfel un simbol mitic al regenerarii perpetue:


"Dar dupa ani de picurare
S-au inchegat coloane pline:
Eterna boltii lacramare,
in loc s-o surpe, - p sustine."

in legendele vechi iraniene, pestera si bolta sunt doua simboluri ale lumii abstracte, ale eternitatii: acolo ard Focurile Vesnice, raspunzatoare de imortalizare si de constructia unei noi forme de reincarnare a sufletului. Pestera este aici o metafora pentru furtuna care domneste in sufletul poetului:

"Tot astfel, lacrimi nesecate
in suflete ne-au picurat,
Si de furtuni nenumarate
Vieata noastra-a tremurat..."

. Zbuciumul acestuia, "vartejurile grele" la care este supus, furtunile de lacrimi nu-l rapun pe poetul angajat in lupta, ci il fortifica la fel ca eterna lacrimare din adancurile pesterii:

"Dar azi, cand stau vartejuri grele
Sa ne rapuna-orice avant,
Noi trecem fara pas prin ele
Si-aproape izbucnim in cant."

Sufletele, cuprinse de aceasta vibratie melodica fara margini, avand grandoarea reverberarii in pereti de stanca, devin armuri de neinvins:

"Un suflet tanar ne strabate
Si ne indeamna catre cer -l Din suferinti abia-ndurate
Ne-am faurit armuri de fier."


Poetul insusi metamorfozeaza materia dura, granitul, in simboluri profunde ale lumii imateriale: pestera devine, astfel, un loc al cunoasterii transcendente, furtunile din afara se transforma in energii spirituale.