Paul Zarifopol (1874-1934) este un cunoscut eseist si critic literar. Operele sale cele mai cunoscute sunt: "Din registrul ideilor gingase" (1926), "Despre stil"(1928), "Artisti si idei literare romane" (1930), "incercari de precizie literara" (1931), "Pentru arta literara" (1934), "Pentru arta literara" (1971), "Eseuri" (1988). Zarifopol este comparabil cu I. L. Caragiale, spiritul sau caustic fiind folosit in directia eseistica sau a diatribei impotriva mentalitatii vremurilor. El critica impostura, falsa cultura, diletantismul.

Prin spiritul sau, este antikantian, fiind pregatit pentru "obiectivitatea absoluta" in arta. Spiritul sau critic accepta "veacul de aur al scripturilor romane", umplut "atat de frumos de Dosoftei, Costin si Neculce", fiind impresionat si de "versul nepractic" al lui Ion Barbu, de pitorescul "pur" la Adrian Maniu si de vizualitatea lui George Cosbuc. Apreciaza in mod exagerat proza lui Ion Minulescu. Editeaza monumentalele "Opere" ale lui I. L. Caragiale.

Spre viata usoara
Es£ul lui Paul Zarifopol isi ia libertatea, fireasca pentru aceasta specie literara, de a face observatii de natura sociologica, morala, antropologica asupra aspectelor vietii cotidiene, intr-o nota de sinceritate si de ironie care dezvaluie un spirit critic inrudit pana aproape de identitate cu al lui Caragiale. Lumea contemporana, observa criticul, a devenit extrem de nervoasa: unii recomanda, cand cuiva ii vine sa loveasca un copil, chiar sa faca acest lucru, superioritatea fizica a educatorului intr-un astfel de proces fiind oricum asigurata. S-ar da astfel exercitiu firesc la doua mari rele ale societatii timpului: enervare perpetua si violenta care o exteriorizeaza prin acte necontrolate. Pe acest fond nevrotic, Gara de Nord, de pilda, ca loc al unei reuniuni umane la cote maxime, face o nota discordanta fata de garile occidentale, terne si monotone, prin "splendide mitralii de sudalmi", prin "ghiontuieli" si zgomotele infernale, prin hamalii, gardistii si trompetele auzite acolo. Gara creeaza un adevarat concert pentru adoratorii de muzica, probabil industriala. Expresia lingvistica spontana, suculenta, conteaza mai mult decat orice stiinta si logica; nuantele sunt greu de descifrat, in timp ce spontaneitatea bergsoniana a fluxului de injurii devine mai importanta, "une donnee immediate".

Violenta este sincera, spune aproape cu sarcasm eseistul, pentru ca ea "distruge radical miorlaiturile sentimentale si mofturile intelectuale din care-i tesuta suprafata obisnuita a sufletelor".


Exista unele persoane "d une sensibilite exquise, qui n aime que ce qui est fin, le fin du fin", dar care incep sa dea ghionturi de fiecare data cand au prilejul. Civilizatia, cu toata puterea ei, alcatuita din lucruri friabile, contine aceasta nostalgie a spargerii, a distrugerii a ceea ce este frumos, iar omul suporta primatul biologicului:

"Toata mecanica aceasta, care se ranjeste asemenea unui dobitoc perfid, este nervilor nostri o zadarire, o ofensa in orice clipa. Ce calm si senin trebuie sa fi fost Stramosul, in pestera lui plina de poezie, de baligar si de suflu mistic, unde nu vedea decat un topor si trei cutite de piatra."

Autorul isi aduce aminte de un moment de violenta, cand a spart pentru prima data un pahar de sticla, eliminand pozitivismul clasic, rational.
Paradoxal, violenta pare singura cale de rezolvare a tuturor deficientelor lumii acesteia:

"Violenta sistematica intre oameni si violenta asupra inutilitatilor absurde ale tehnicii: acesta va fi inceputul propriu-zis al vremurilor noua, al vietii normale si usoare."

Scriitorul ia in consideratie o intoarcere in vremurile arhetipale, in acelasi timp dintre randuri revarsandu-se ironia adresata oamenilor care incearca sa reitereze violenta actului primordial, ce nu presupune gesturile ireversibile: moartea, distrugerea, incapacitatea de a mai intoarce timpul in matca sa. Stiinta care face pasi mici nu este aplaudata de nimeni, in schimb ea trezeste interesul cand face imposibilul:

"Stiinta incepe a trezi publicul atunci cand promite sa repare in zece zile plamanii cei mai gauriti de oftica, sa dea legatura comoda cu planeta Marte si capacitate de flirt consecvent septuagenarilor sau sa invie mortii cu injectii de adrenalina."


Razboinicii incearca si ei sa retrezeasca lumea primordiala, insa intr-un razboi cotidian plin de ridicol, pus de eseist sub semnul stilistic al satirei incisive:

"Slava, inchinare si multumire vesnica razboinicilor feluriti, dar legati prin fireasca solidaritate, batausi, haiduci, politisti, mandri legionari, voua, preoti vigurosi ai violentei, sfinte si eterne!" Eseul devine, in felul acesta, o subtila diatriba la adresa omului modern, purtator al unei masti false: lipsit de vitalitate, isi petrece vremea prin dancinguri si sleepinguri, cand ar trebui sa dea jos aceasta masca a fiintei inca neslefuite, sa adopte pozitia naturala, "in patru labe", luand-o de la capat in constituirea unei conditii umane autentice.