"A scrie ca ingerii", aparuta in volumul "Hesperia" (1979), este o arta poetica polemica, identificabila ca atitudine poeziilor contestatare ale lui Arghezi. Poetul, creatorul prin excelenta, simte concurenta oprimanta a lui Dumnezeu in materie de creatie, intrebandu-se retoric daca acesta nu se poate considera "jignit" de palida intentie de a fauri lumi imaginare cu pana de scris:

"Cel care zice «Nasteti, muriti, aventura
lumii e scrisa!» nu este oare jignit
de maruntul orgoliu al penei
ce-o tin intre degete?".

Poetul are convingerea ca Dumnezeu il tine la o poarta a neimplinirii, in pragul unei impliniri refuzate, niciodata atinse:

"Fluviu ma vrea curgand - promisiune a marii!
floare - dar nu si rod! - harazita a fi
un varatic anunt in argila
al florilor vesnice."



Din aceasta conditie incerta rezulta revolta poetului, inger razvratit impotriva monopolului divin asupra creatiei, care isi ia destinul in propriile maini, cu hotarate gesturi iconoclaste, "confisca" timpul si spatiul, "secunda si locul", arde cartile sfinte, "liturghii", soarbe din izvoarele divine ale frumusetii si ale creatiei:


"Eu, insa, vai! confisc si secunda si locul,
ard liturghii si sorb din izvoare ce n-au
invoire sa dea frumusetii
decat aparentele."

Anularea coordonatelor spatio-temporale ale lumii, conditie esentiala a creatiei autentice, a oricarei geneze, determina haosul primordial, din care poetul isi extrage propria materie creatoare:

"haosul pur, sfanta materie-a Domnului,
naste sub mana mea; copiez pipaind
- cu dospite vocale - intacta
rotire de sunete..."

. El devine un alter ego al lui Dumnezeu, ce rupe, prin indrazneala sa, "sigiliile Facerii".


Conditia artei autentice, de reala valoare, este, altfel spus, harul divin, furat, in chip prometeic, din gradinile Raiului, pentru care poetul isi asteapta, dupa efortul devorator al creatiei, o tarzie pedeapsa:

"Ce-a mai ramas, din sufletul meu, pentru marea
zi a maniei, nedevorat? Rontait
e, ca orzul de cai, de flamanda
lacusta a paginei."

Privind in urma, dupa ce a ars ca pasarea Phoenix in jarul propriei creatii, poetul are sentimentul unei minime satisfactii, echivalente totusi cu mantuirea:

"Mult am ravnit, dar numai putin reusit-am.
Daca mi-ar pune scrumul respins pe cantar,
mantuit as fi - chiar in esecul
de-a scrie ca ingerii..."

.