"Scoica si soarele" traduce, in stil de balada, un eros la scara cosmica, intre astrul zilei si o scoica din adancuri de ocean, o poveste mitica, din "tinere vremuri fara nume", "cand astrele nu se sfiau deloc sa-si scapere orbitele prin lume cti pasari azurii cu plisc de foc".

Soarele are chip de "tesita zburatoare", pasarea fiind un simbol al destinului, coborarea sa in "golful cu apa ca o boare" avand intentia restabilirii unitatii primare a lumii, dintre cele doua domenii, celest si neptunic. Imaginea taramului neptunic este feerica:

"in care - stapanind peste margeane
si peste alge verzi la subtiori,
aduse-ntamplator din alte-oceane
de sepii sau de pesti scanteietori -
o scoica princiara, virtuoasa,
in smalt de alabastru si sidef
de mii de ani isi cultiva in casa
penumbra, ca o panza de gherghef."


Patrunderea luminii in taramul ascuns, al umbrei, provoaca deruta:

"Cum soarele grabea, pe mai departe,
o raza cruda, licarind abia,
patrunse prin matasuri si brocarte
tinand o clipa sulita spre ea.
Dar scoica, ametita si confuza,
Voind sa-si ocroteasca boiul fin
si perla in vapaie ce, lehuza,
ii da fiori in pantecul virgin, -
fugi-n adanc, sarind din treapta-n treapta

la valul cu frunzisuri si luciri
in care apa simpla, inteleapta
imprastie si naste naluciri."


Iubirea intre scoica si soare reitereaza mitul hyper-eonului, fiinta apartinand mediilor celeste:

"Cand soarele veni spre seara, tandru,
cu aripile-arzand deasupra lui
si cobora-n afund ca un scafandru
inchis intr-un ciudat costum verzui, -
sarmana scoica,-n corturi ideale,
rasunatoare, singura-n ocean,
il presimti deodata cu spirale
ca pe un sarpe amoros, viclean,
ce-si tine ochiul rece la distanta
si-si scoate limba rosie printre dinti
apropiindu-si-o cu cutezanta
pe umerii curentilor fierbinti."


Starea de geneza, de continua transformare a supei organice, este data de imaginea fertila a golfului creator de viata. Finalul poeziei ia sens de legenda, explicand mediul de viata din adancuri de ocean al scoicii si apusurile repetate de soare de la sfarsitul fiecarei zile, ca o cadere in pacat, lasand pe cer un plans universal:

"De-aceea, alergand inspaimantat
prin sumbre constelatii se trezi
pe cealalta fata, bulbucataV pe unde niciodata nu e zi.
Iar soarele, visand un gol utopic,
de mii de ani nici azi nu s-a-mpacat,
ci cade brusc in adancimi la tropic,
orbit de frumusete si pacat,
stropind cu foc in corturi tuguiate
pilastrii lumii, algele de sus
ce plang pe cer si-l cheama-nvapaiate
sa le sarute dupa ce-a apus."