Stefan Augustin Doinas (1922-2002).

Este absolvent la Facultatii de Litere si de Filozofie a Universitatii din Cluj (1948). Debuteaza in "Jurnalul literar" al lui G. Calinescu (1939). isi inregistreaza debutul editorial cu volumul "Cartea mareelor" (1964). Scrie balade in stil parabola, dintre care cele mai cunoscute sunt "Sf. Gheorghe cel fals", "Crai de ghinda", "Balada intrebarii lui Parsifal", "Balada celor trei puncte de vedere".

"Mistretul cu colti de argint", capodopera sa, este un poem al idealului, ca "Noaptea de decemvrie", de Alexandru Macedonski. Volumele de versuri: "Cartea mareelor" (1964), "Omul cu compasul" (1966), "Semintia lui Laokoon" (1967), "Alter-ego" (1970), "Anotimpul discret" (1975), "Alfabet poetic" (1978), "Hesperia" (1979) "Vanatoare cu soim" (1985), "Interiorul unui poem" (1990), "Lamentatii" (1993).


Poezia "Mistretul cu colti de argint", elaborata intr-o prima varianta in 1945 si initiind o serie de nouasprezece balade in volumul "Omul cu compasul" (1966), este o parabola moderna cu aspect baladesc, in sensul dat de programul Cercului literar de la Sibiu si de eseul lui Radu Stanca "Resurectia baladei" (1945). Epica baladei dezvolta motivul vanatorii initiatice, combinat cu cel al cautarii idealului, ilustrat in mari opere din literatura romana si universala, de pilda "Noaptea de decemvrie", de Alexandru Macedonski, sau "Moby Dick", de Herman Melville.

Un print din Levant cauta un misterios mistret cu colti de argint, vanarea acestuia devenind obsesia propriei vieti. Proba are caracter initiatic, reiterand, in plan real, practici . Arhaice, precum tinerii de altadata intrau in pestera ursului cu mainile goale sau Ghilgames pleca in cautarea nemuririi.

Este de fapt incercarea orriului superior din cele mai diferite epoci de a da un sens inalt vietii, de a iesi din platitudinea existentei comune.

Printul din Levant este un rebel, care nu accepta viziunea banala asupra vietii si sfaturile oamenilor obisnuiti, pentru care vanatoarea are numai scop pragmatic, fara implicarea unor mari idealuri, devastatoare in cele din urma pentru fiinta umana:

"- Stapane...
mistretul acela nu vine pe-aici.
Mai bine sa-abatem vanatul cu coarne,
ori vulpile rosii, ori iepurii mici".

Fantasma ce-l cheama, il provoaca si in cele din urma il rapune se afla dincolo de puterile sale, in sfera cea mai tulburatoare a idealului greu de atins, in ciuda eforturilor supraomenesti de a infrange animalul vrajit, "cu colti de argint", care poarta atributele certe ale fantasticului.

Aceasta fantasma apare peste tot, metamorfozeaza gradat intregul peisaj, fiecare stralucire de apa, iarba, luna, simboluri ale idealului obsesiv, dorit cu ardoare, fiind decodate in m real, cu dispret crescand, de slujitorii marunti:

"- Priviti, cum se-nvarte facandu-ne semn
etul cu colti de argint, nu departe:
veniti sa-l lovim cu sageata de lemn!...
- Stapane, e apa jucand sub copaci,
zicea servitorul privindu-l istet
Dar el raspundea intorcandu-se: -Taci...
Si apa sclipea ca un colt de mistret".

Aceasta este secventa-nucleu a textului poetic, reluata ca un laitmotiv specific structurii baladei, cu modificari subtile de termeni-simbol, printr-un joc savant al paralelismului si al simetriei. incercarile sunt trei, ca in orice poveste mitica, reluate prin amplificarea eforturilor de cautare si prin schimbarea armelor de atac. Poezia creeaza astfel simetrii perfecte, fiecare secventa narativa dobandind simbolistica si expresia poetica adecvata. in prima incercare, mistretul se metamorfozeaza in "apa jucand sub copaci", in a doua devine "iarba jucand sub copaci, in cea de a treia, in preajma mortii printului, intr-o proiectie cosmica, "luna luncind prin copaci".

La randul lor, elementele naturii iau, in viziunea printului, infatisarea idealului, a unui "colt de mistret".

Armele se substituie si ele, pe masura dificultatilor ivite in cale: sageata de lemn, de fier si de foc. Atitudinea slujitorilor amplifica gradat dispretul omului comun pentru inutila cautare, din punctul lui de vedere, a idealului:

"zicea servitorul privindu-l istet", "zicea servitorul zambind indraznet", "zicea servitorul razand cu dispret".

                              

                             Moartea printului este arhetipala: asa cum Ghilgames nu reuseste sa stea treaz nopti in sir pentru a dobandi nemurirea si, cand pune mana in sfarsit pe planta nemuririi, o pierde ca urmare a unei neglijente, nici printul din Levant nu poate rapune mistretul cu colti de argint. Acesta, ca o revarsare stihiala, il rapune "Dar vai! sub luceferii palizi ai boltii



cum sta in amurg, la fevor aplecat,
veni un mistret urias, si cu coltii
il trase salbatic prin colbul roscat."

Ironic, in fihal, slujitorul admite interpretarea printului:

"- Stapane, mistretul cu colti ca argintul,
chiar el te-a cuprins grohaind sub copaci".

Martori la aceasta moarte rituala stau luna, apa, ce sclipesc stins, ca un colt de argint. Precum in vechile legende germanice, pline cu varcolaci si animale fantastice, genii ale razboiului, printul devine "pasare neagra" ce "sta-n luna si plange".


Poemul este o scriere emblematica, pe teme romantice tarzii, moartea printului devenind o apoteoza a idealului si a disperarii umane. in aceasta interpretare se inscrie imaginea codrului metaforizat, "inima neagra de codru", a padurilor nepatrunse, eminesciene, a scorburilor ascunse in care se poate ascunde vanatul. Animalele de prada isi schimba zilnic forma, "copita si blana si ochiul sticlos".

Epitetul "sticlos" denota ferocitatea extrema, cruzime rara, de care servitorii se feresc cu groaza; pentru print, vanatul mai mic nu este valoros, iepurii sau "caprioara cuminte" sau linxul" cu ochi sclipitori".


Printul doreste sa loveasca mistretul cu sageata de lemn, apoi cu sageata de fier si, in cele din urma, cu sageata de foc. Mistretul este insa un animal mitic, care nu poate fi ucis cu usurinta. Se poate observa, in structura interna a poemului, o adevarata simetrie a motivelor si o gradatie accentuata a cadentei, tensiunea amplificandu-se pe masura ce poezia este citita. Alungarea mistretului se face "peste plaiuri", printre copaci, prezenta animalului protejat de zeita Artemis fiind simtita sub forma unor sclipiri de lumina nepamanteana.
Moartea printului este, in cele din urma, o alegorie, cosmicitatea sentimentului de integrare in natura amintind de epopeile indiene. in momentul crepuscular in care mistretul loveste, natura isi schimba infatisarea, devine funebra, ca un doliu cosmic:

"Dar vai! sub luceferii palizi ai boltii
cum sta in amurg, la izvor aplecat,
veni un mistret urias, si cu coltii
il trase salbatic prin colbul roscat.
- Ce fiara ciudata ma umple de sange,
oprind vanatoarea mistretului meu?
Ce pasare neagra sta-n luna si plange?
Ce vesteda frunza ma bate mereu?".



Printul intra in nefiinta fara a-si da seama, raspunsul fiind dat mereu de servitor:

"- Stapane,, imistretul cu colti ca argintul,
chiar el te-a cuprins grohaind sub copaci,
Asculta cum latra copoii gonindu-l ...
Dar printul raspunse-ntorcandu-se: - Taci
Mai bine ia cornul si suna intruna.
Sa suni pana mor, catre cerul senin...
Atunci asfinti dupa crestete luna
si cornul suna, insa foarte putin."


Beatitudinea mortii, similara cu aceea a emirului din "Noaptea de decemvrie", de Alexandru Macedonski, este intemeiata pe o filozofie a tacerii: cu printul moare intreaga natura, iar universul isi opreste pentru un moment miscarea, adaptandu-se formelor fixe, statice. Daca printul urmareste tinta aflata tot mai departe, servitorii nu observa limita dintre real si ireal decat atunci cand este mult prea tarziu.

Printul opereaza cu dimensiuni proprii ale limbajului, cu perceptii totale asupra naturii. Pentru el, mistretul nu este o fantoma, ci o tinta concreta, pe care o urmareste prin toate metodele, cu ochii mintii si prin fapte.

Printul deceleaza limita diafana a lumii ascunse, sesizeaza inefabilul prezent dincolo de formele aparente ale naturii, incercand sa reconstituie o alta realitate, arhaica. El este vanatorul arhetipal prin excelenta, dar se transforma in vanat: fiara pe care o vaneaza este o entitate negativa, un demon al timpurilor uitate, iar moartea lui echivaleaza cu lipsa de putere in fata fortelor ascunse malefice ale naturii.

Printul urmareste iluzia, punctele inca negre de pe o iluzorie harta a cunoasterii, si reuseste sa perceapa aceste functii aparte.

Intreaga natura participa la aceasta conspiratie a uciderii printului, moartea sa fiind marcata de aparitia unei pasari negre pe luna, ceea ce simbolizeaza intrarea pe un taram negativ, al timpurilor revolute, cand lupta dintre Lumina si intuneric nu era inca decisa. S-ar putea vorbi si de elemente maniheiste in poezia lui Stefan Augustin Doinas: moartea printului este o infrangere temporara a fortelor binelui, a lumii apartinand sferei ideatice pozitive.