St. O. Iosif (1875-1913) Poet si traducator, fiul unui profesor de limbi clasice din Brasov. Debuteaza in revista "Floare-albastra" si colaboreaza la importante publicatii literare ale vremii: "Adevarul", "Pagini literare", "Curierul literar", "Convorbiri literare", "Viata romaneasca".

Este, inca de la infiintare, redactor al revistei "Samanatorul".

Volume de poezii: "Versuri" (1897), "Patriarhale" (1901), "Poezii" (1902), "A fost odata..."

(basm versificat) (1903), "Credinte" (1905), "Cantece" (1912), "Legenda funigeilor" (1907), "Caleidoscopul lui A. Mirea" (1908,1910), "Cometa" (1908), "Carmen Saeculare" (1909), "Ciresul lui Lucullus" (1910). A tradus din Pet6fi, Verlaine, Ibsen, R. Wagner, Goethe.

O istorie lirica a satului se implineste din poezii cu tenta realista: "Cobzarul", "Nucul", "Bunica", "Surorile", "Haiducul", "Cucoarele".


Capodopera tematica si prozodica a lui St. O. Iosif, poezia "Doina" impresioneaza prin viziunea nu idilica, ci magico-mitica asupra unei lumi cuprinse de inserare, intr-o atmosfera bucolica, invadata insa de semne ale misterului nocturn, reprezentat mai ales in latura unei sonoritati perfecte:

"Se tanguiesc
Talangi pe cai,
Si neguri cresc
Din negre vai,
Plutind pe munti...
La fagadau,
La Vadul-Rau,
Sus, la rascruci,
Vin trei haiduci
Pe cai marunti..."

. Mijloacele metrice, de origine populara, sunt prelucrate de poet cu mare arta, cu rafinament, obtinandu-se ritmuri perfecte si efecte onomatopeice sublime, rezultate din sunetul tanguitor al talangilor, din repetitii, din tropotul marunt al cailor, din versurile scurte si din inchiderea lor brusca, prin rimele masculine. Negurile, personificate, cresc pe munti in prag de seara, conducand perceptia poetica spre un orizont plin de mistere.

Strofa a doua, cu un inceput alcatuit in frame-uri intermitente ("Graiesc incet...
Un scurt popas -
Si spre bradet
Pornesc la pas
Cei trei calari..."

), introduce o imagine superba, inedita a lunii:

"Sus, peste plai,
Tacutul crai
Al noptii reci,
Umbrind poteci,
Se-nalta-n zari..."

. Noaptea se transforma intr-un peisaj transcendent, generator de eternitate si de mister.
Tablourile terestre si cosmice alterneaza, conectate prin sonoritati sublime:

"Si neguri cresc,
S-anina-n crangi; -
Se tanguiesc
Si plang talangi
Pe cai pustii...
Se duc uitati
Cei trei fartati,
Saltand in sa,
Plutind asa,
Ca trei stafii..."

. Imaginea celor trei calareti este fantomatica, plina de un mister nedescifrat, umbrele lor stingandu-se, contopindu-se in peisaj. Numarul calaretilor, trei, este simbolic, cu reprezentari fabuloase, sugerand o apropiere de armoniile perfecte ale cosmicului si ale divinului, includerea peisajului terestru intr-un camp al perfectiunii triadice, existenta in toate mitologiile lumii.

In aparenta liniste a trecerii fantomatice a haiducilor prin cadru, la limita zarilor, prin contrast, poezia se incheie cu o explozie sonora ce cuprinde hiperbolic spatiile ramase in urma, trezind din nemiscare adancurile lumii:

"Dar cand ajung
La cotituri,
Un chiot lung
Din mii de guri
Darama stanci...
Haiducii mei
Doinesc toti trei:
Si clocotesc,
Si hohotesc
Paduri adanci..."

. Padurile adanci constituie o imensa cutie de rezonanta, evocatoare, in taina noptii, intr-o perfecta primordialitate, a unui orizont intreg de semne si de eresuri. intinderile silvane implica si ideea de spatiu nesfarsit, de lume aflata in pragul unei hierofanii, al dezvaluirii de mari mistere.