Poezia face parte din volumul "Fecioara in alb. Cand vioarele tacura. Moartea visurilor"
(1902), aducand fiorul neoromantic al misterului care se face simtit in toata frumusetea sa:

"Cantarea care n-a fost spusa
E mai frumoasa ca oricare;
Misterul ei e o betie
De voluptoasa-ndurerare."

Notele clare ale poeziei se fac simtite in orice moment:

"in nota sfanta care piere.
in tremuraturile sfioase
A unor rugi de Magdalene,
Curg clare lacrimi pretioase,/
Dar in cantarea fara nume
Ascunsa-n negrele vioare
E-o tragedie tainuita;
Plang albe vise moarte-n floare."


Chemarea cantecului, chinuitoare, melancolica, se face simtita din departare:

"Tristetea lor neprihanita
Atat e de chinuitoare,
Ca pune-n suflete patate
O mistica infiorare./

Si o chemare zace-n ele
De-o zdrobitoare nostalgie:
Tortura ei necunoscuta
Este suprema poezie."

Inima infiorata de aceasta chemare eterna se simte din departare, ducand la combustia extrema a fiintei:

"Si cel menit sa duca dorul
Cantarei sfinte si alese
isi simte inima cuprinsa
De suferinti neintelese./
in flacara nemistuita
S-aprinde sufletul si arde
Si moare dornic de misterul
Cantarii stranii de pe coarde."

                         ;

Cantecul de pe urma, cantec de lebada, funerar, dupa care chiar vioara se sfarama, este coplesit de atractia neimpacata a fiintei pentru lumea de dincolo:

"Ah, cand in inimi zbuciumate
Orice-dorinti-ncet se curma,
Zdrobiti vioara fermecata:
Grozav e cantecul din urma!".