"Cantec uitat" este un poem in proza, ce isi pastreaza nealterate muzicalitatea si puterea de sugestie metaforica la fel ca obisnuitul poem in versuri. in descrierea vibratiilor inefabile ale coardelor, poetul creeaza imagini sonore sublime, cu puterea de a emotiona, prin personificari inedite, pe cel aflat in cautarea perfectiunii absolute:

"...Si coardele vorbira prelung si trist. Eu n-as fi voit sa le ascult, caci stiam bine amara durere care zacea in glasul lor, dar ele suspinara asa de rugator si notele se tanguiau asa de sfasietor, incat am ramas pe loc, ca si cum mi-ar fi fost ochii prinsi de ademenirea ucigatoare a unei prapastii."


Coardele, personificate, fiinte fragile ce capteaza toata durerea umana in aceasta incercare de a cuprinde absolutul, intensifica imaginea prin reluarea refrenului, atingand sublimul cosmic al noptii de vara:

"Iar coardele vorbira prelung si trist. O nota stangace salta tremurand ca o umbra ce se misca fantastica intr-o alee umbrita de tei negri in noapte. Noapte de vara!".

Sub raze de luna, cararile se deschid "ca un pod de argint" peste intinderea neagra a pamantului cufundat in somn, integrandu-se intr-o perfecta armonie a intregului:

"Cararea se desfacea alba si prafuita ca un pod de argint peste pamantul adormit. Copacii stateau nemiscati ca niste copaci fermecati de poveste veche si luna parea prinsa pe imensa bolta albastra."


intinderea noptii creeaza o atmosfera celesta, ca intr-o feerie de altadata:

"Campul se intindea ca un strat de flori albe, si in toata aceasta magie stralucita si ciudata a noptei numai umbrele negre ale teilor isi lasau dulcele lor mister ca un vis voios peste o serbare vesela."


Coardele puncteaza ritmic suflul misterios a! naturii:

"Si coardele spusera prelung si trist povestea inainte. O nota usoara salta zglobie ca o raza de luna furisata prin frunzisul des al ramurilor. Ramuri intinse peste un drum de visuri!".

Visul se transforma, devine nerabdator:

" Drumul se umbrea mai tare, ramurile se intindeau mai mult, si visul se facea mai nerabdator."




In final apare imaginea lunii ca a unei madone triste in gradina cerului:

"Si coardele spusera prelung si trist povestea inainte. O nota suava se inalta lina ca o fata de madona melancolica intr-un templu curios. Gradina era un templu, si madona avea ochi mari si visatori, iar parul ii cadea pe umeri ca o mantie regala. O, notele triste, o, madona parasita, o, cantecul uitat!".

Poemul in proza al rasaritului lunii are simetrii si refrene perfecte, dupa tehnica muzicala a contrapunctului, constituind, in intregul sau, o simfonie nocturna a elementelor naturii.